ce'mi place mie

never let the truth spoil a good story

México, mi corazón podría ser enterrado aquí III

leave a comment »

Ce-I drept insa, Montmartre avem intr-o gramada de locuri, nu in ultimul rand in Paris, asa ca am ajuns la concluzia ca imi place Mexico pentru ca nu e nimic mai mine pentru mine decat un Montmartre plin cu mexicani. Imi place Mexico pentru ca imi plac mexicanii, de fiecare data cand am venit aici m-am simtit ca un politician in vizita in bazinul lui electoral, ca Obama in Maryland sau Iliescu la Vaslui.

Cand faci cunostinta cu mexicanii si de obicei suntem eu versus opt, zece, esti pus intr-un soi de zona de carantina, se uita la tine cum se uita gastele la un ratoi: anatidae, anatidae,  dar ceva nu se leaga. Faptul ca vin din Romania e cumva neutru, nu au nici o referinta despre romani, iar eu gasesc de cuviinta in general sa ma explic printr-un “Romania, din Europa” ce e urmat invariabil de un aaah general. Sigur, pe alocuri mai gasesti in aeroport, loc cosmopolit, cate o perchizitionatoare de bagaje care te intreaba daca ai usturoi in rucsac sau cate un suporter barcelonez esuat peste ocean care cade in visare cu gura pana la urechi si te intreaba daca mai traiesc Hagi si Gica Popescu.

Daca esti insa genul care stie sa zambeasca in timp ce vorbeste si care rade mai tot timpul in primul rand de el, apoi de viata si de americani si nu in ultimul rand de persoanele de fata in mod aleator si nonexclusiv, oamenii se deschid imediat si te adopta. Dupa ce se lamuresc ca esti un gringo altfel, mai pe gustul lor, care mananca maciza cu habanero razand cu lacrimi de durere si repeta ca un papagal orice cuvant mexican ce I se pare ca suna mai interesant, iti ofera afabilitatea si caldura pe care si-o arata doar intre ei.  E interesant ca ii gasesc nu ospitalieri ca romanii, care incearca sa impresioneze mereu strainii cu ce au mai bun prin casa, ci cumva diametral opusi, extrem de prietenosi o data ce s-au lamurit ca esti un mexican care nu vorbeste limba. De altfel, mi-au spus in mai multe randuri oameni care nu se cunosc intre ei:  Radu, you are mexican as long as you keep your mouth shut.  Evident, le-am raspuns de fiecare data ca asa ceva este imposibil, vor trebui sa ma naturalizeze asa, vorbind in continuu..

Oricum, ce se intampla cand se intalnesc niste mexicani este spectaculos. Se pupa, se bat pe spate, isi strang mana cu intorsaturi din incheietura ca in clasa a saptea, apoi mai baga o runda de bataturi pe spate, se intreaba unu pe altu comestas pana cand imi vine mie sa raspund ca nu mai suport repetitia stearpa de studiu. La inceput am fost socat, apoi caustic, i-am intrebat de ce se poarta ca neamurile care au emigrat acu zece ani si se intalnesc la nunta la ala micu, dupa aia am intrat in hora stingher si stangaci, niciodata sigur de ce se presupune sa fac imediat dupa ce dau mana in timp ce ma pup pe obraz cu cineva, pentru ca acuma sa fiu entuziast. Ma dau cu o tona de DKNY dimineata cand plec de acasa si petrec toata ziua ciocnind piept in piept ca ouale de pasti cu cine imi iese in cale. Zic comestas ca nimeni altul, dupa o runda de sase sapte ture cu ospatarul din restaurantul hotelului, il las sa ma flateze cascand niste ochi cat cebolele cand intreb in engleza unde e veceul.

Dupa cate mi-am dat eu seama, mexicanii sunt un amestec savuros de “on ira tous au paradis” latin cu nuante puternice de “lasa-ma ca o sa te las si eu imediat” peste care s-a grefat un soi de politete si modestie tipic americana.  Imi povesteste un Carlos (e plin de carlosi in mexic, cand te intalnesti cu cineva necunoscut pe strada poti fara grija sa ii zici direct Carlos, in cel mai rau caz iti raspunde ca frate-su e acasa), imi povesteste un Carlos deci ca taquerias de la coltul strazii, tarabele pe roti unde patru, cinci insi manufactureaza in foc continuu bombe gastrice ce trebuie vandute imediat ca altfel topesc metalul cosmeliei si cad prin asfalt, sol si ce o mai fi pana in china, taquerias, deci, reprezinta un egalizator social incredibil. Vezi la coada la otrava oameni care s-au spalat ultima oara pe vremea cand Reagan facea caterinca de rusi, intercalati cu niste impecabili in costume de finanta mondiala. E frecvent pentru milionarii mexicani sa isi opreasca limuzinele in fata unei trotinete si sa se aseze la coada pentru un “al pastor”. De altfel, mi s-a explicat ca exista la nivelul societatii o toleranta foarte redusa fata de opulenta afisata. Am fost la masa in Monterrey, cel mai bogat oras al Mexicului, si acolo am dat peste gigibecali local, un patron de echipa de fotbal de liga intai care a adus Nike ca sponsor al federatiei mexicane de fotbal si care venise relaxat conducandu-si masina personala, un seria 5. Sigur ca jumatate din terasa era ocupata de garzi de corp care mancau in scarba al saptelea pranz al zilei, dar ideea ca seria 7 i s-a parut prea mult unui astfel de ins este in sine ceva ce da de gandit. Exista si exceptii, cand patronul unei companii cu care lucram ne-a invitat la masa, a trimis masina lui personala dupa noi. Colegul meu care stia cum stau lucrurile m-a avertizat razand sa nu imi prind degetele in portiera. Ei bine, portiera din spate era mai grea decat jumatate din masina mea si cam tot atat de lata, iar cand am ciocanit geamul blindat am simtit ca si cum bocan in perete sa enervez vecinul, dar se spune ca tipul respectiv a avut o drama in familie acum zece ani despre care nimeni nu stie absolut nimic. Oricum, alt milionar de bun simt cu manecile suflecate pana la cot, am pescuit impreuna cu destele dupa crevetii ce ne cadeau de pe tostadas in bolul de salsa (ce definitie am si eu pentru bun simt).

Acuma partea ailalta cu harnicia am abordat-o cumva si mainainte, dar poate ca un exemplu concret serveste de lamurire finala. Eu am fost chemat aci de la distanta, din Europa mai exact, ca sa ii ajut pe niste oameni sa explice clientului ca lucrurile pot fi si simple si ca nu doar ce e complicat e bun. Si cand veni vorba sa mergem sa discutam cu clientul respectiv, alaltaieri carevasazica, stabilim anterior ca la ora noua tre sa fim acolo, prin urmare urmeaza ne intalnim la ora noua in alta parte, adica la birou sa luam un taxi. N-am comentat nimic, ca nu era cazul sa fac eu pe viteazul care se scoala cu noaptea in cap. Asadar, ne intalnim la noua, ceea ce inseamna ca pe la zece suntem toti si ne urcam intr-un taxi sa ne hurducaim pana la client. Ajungem la zece jumate, tocmai bine sa servim o cafea la starbucksul de la parter si urcam sa incepem munca. La unspe ne-am lamurit in ce sala ne asezam dupa mai multe iteratii, la doispe fara un sfert, dupa 45 de minute de munca din greu, clientul ne zice ca ii pare rau, dar de la doispe are o alta intalnire planificata de mai multe luni. Ce sa facem, ne mutam in alta sala unde ne verificam conturile de facebook, twitter, gmail si ce om mai avea fiecare pana se face unu jumate si ni se face foame. Numai bine plecam la masa ca oricum incepuse barcelona cu real. Cam pe cand trageam de o cafea post apocaliptica, sunt asigurat ca nu e graba, ca si clientul a terminat sedinta si a plecat sa manance ceva, ca doara e fiinta umana, mexicana, nu altceva. Ne intoarcem in birou la patru si ne pregatim sa reluam discutiile fierbinti care incep la cinci jumate si se termina pe la sapte jumate ca deja se innopteaza si asta seara joaca santos cu cruz azul.

Sigur, nu pot sa ma plang, asa munca sa tot fac, dar un dram de nedumerire tot imi ramane in cap ca doara am zburat doua zile bucuresti amsterdam houston mexico city ca sa stabilesc niste chestii cu oamenii astia si cand colo iata ca nu e cine stie ce graba.  Pe drumul spre casa, project managerul imi zice ca e foarte incantat, ca a vorbit cu Carlos, seful echipei de la  client care i-a zis ca e foarte multumit de ce s-a intamplat azi si ca in sfarsit are senzatia ca lucrurile se misca in directia buna. Stiti cum e, statisfactia lucrului bine facut, motiv serios sa bem o bere.

E cinstit totusi sa zic ca acest Carlos de la client nu este un oaresce Carlos, este acel Carlos cu care am petrecut o sambata intreaga in prima mea vizita in Mexico si cu care m-am cocotat pe piramidele din Teotihuacan despre care mi-a povestit pe drum tot ceea ce se poate povesti. M-a intampinat razand si am petrecut prima jumatate de ora din prima repriza de munca de 45 de minute batandu-ne pe spate, intrebandu-ne hola, comestas si promitandu-ne inca o data ca o sa ne trimitem pozele pe care le-am facut unul celuilalt. Nu pot sa nu ma laud si sa trec cu vederea ca omul, fan danbrown declarat, mi-a aratat ca elev petrache in ciclul gimnazial ipad-ul lui pe care stralucea pendulul lui foucault citit 85 la suta. Nu stiu altii cum sunt, vorba poetului, dar eu cand reusesc sa conving un fan danbrown sa citeasca pendulul lui foucault simt ca n-am trait degeaba pe lumea asta. Si imi zice Carlos: uite Radu, ti-am urmat sfatul si am citit cartea asta, aproape am terminat-o, da’ e tare grea, e in engleza si tre sa fiu sincer cu tine si sa iti marturisesc ca pe alocuri n-am inteles nimic, dar mi se pare pare incredibil cum a putut cineva sa scrie asa ceva inainte de wikipedia. Da, mai Carlos, e normal sa fie grea, ca  e o carte despre carti, e o metacarte, nu e danbrown, este despre danbrowni.

Nu va povestesc ce am facut in a doua zi la client impreuna cu partenerii mei, ca o sa ma urati si ma urati degeaba ca de cele mai multe ori chiar muncesc de imi rup creierii…

Ma rog, nu povestesc acum…

Anunțuri

Written by ghelme

Mai 6, 2011 at 8:11 am

Publicat în Uncategorized

México, mi corazón podría ser enterrado aquí II

with 2 comments

Dar ma simt cumva in neoranduiala, am trantit un titlu sentimentaloid si apoi am inceput sa critic mancarea si taximetristii. Bine, nu taximetristii, dar o sa ajung sa fac si asta la un moment dat. Ar trebui sa ma asez un pic si sa imi pun gandurile in ordine, sa incerc sa pun in scris ce imi place mie in Mexico.

Hai sa nu stau totusi, imi e ca de obicei foame, asa ca mai bine merg sa mananc ceva. Am chef sa merg in Condesa, am auzit ca e un Soho al Mexico City si cum n-am fost inca in Soho, imi zic de ce nu. E inca lumina din aia orbitoare de tropice afara, dar se simte ca incepe sa paleasca in intensitate, se va insera in curand. Nu trebuie sa imi fac griji, Condesa e foarte aproape de colonia WTC unde sunt eu cazat, voi lua Metrobus-ul pana acolo, iar la intoarcere voi comanda un taxi asa ca o sa fiu in siguranta. E o chestie interesanta cand iti propui sa mergi undeva in Mexico City, trebuie sa afli nu doar daca e sigur sa fi singur de unde pleci si unde ajungi, ci si prin punctele intermediare. Ma rog, pana la urma e si o chestie de obisnuinta, iar eu m-am mai relaxat un pic fata de cum eram cand am fost prima oara aici.

Iau autobuzul deci, Marco a fost foarte amabil si mi-a dat Bus Pass-ul lui asa ca ii mai scad patru pesos din credit si sunt in interiorul statiei. Am grija sa nu ma urc pe usa femeilor, aici femeile au un sector special al lor in partea din fata a autobuzului unde barbatii nu au voie sa urce. Cand e liber ca acuma, nu prea conteaza si lumea se amesteca, dar cand e foarte aglomerat, daca nu vor sa fie pipaite la inghesuiala, trebuie sa se urce in zona in care barbatii nu au voie. Daca nu fac asta, inseamna ca le place smotoceala, e un fel de consens respectat aproape cu sfintenie, in definitiv, nu am vrea sa se simta prost vreo amatoare de manipulare ca a urcat prin locul potrivit si a ramas nemolestata.

Merg patru statii, Nueva Leon, una cu un nume ce provine din Nahuatl si pe care n-o pot pronunta, apoi Campeche si cobor la Sonora. Apropo de Nahuatl, asta e un soi de trunchi de limba azteca ce s-a combinat cu spaniola ca sa formeze ce se vorbeste in Mexic azi. Daca pot sa prind orice cuvant in spaniola imediat, toponimele sau cuvintele ce vin din Nahuatl.. ei bine, nici nu ma stradui macar. In definitiv, numele limbii arata cam ce soi e. Cateva alte exemple: Chapultepec, Nezahualcoyotl, Tlalnepantla, Cuauhtemoc si tot asa. Ma rog, limba aglutinanta, ce mai. Oricum, e de retinut ca chocolate provine din Nahuatl.

Cobor si o iau pe stradute, Condesa este un cartier care s-a construit pe pamanturile a doua contese (sic) si unde prin prima parte a secolului XX au inceput sa se relocheze starurile cinemaului mexican.  Poate nu stiati, probabil nu stiati, eu nu stiam cu siguranta, dar cinemaul mexican a avut o perioada de glorie si aur in anii patruzeci, cincizeci. Apoi cartierul a cazut in paraginire, peste vilele europenizate art noveau si art deco (wiki J) s-a cam asternut praful pana cand a fost descoperit si recucerit de hipsterii de acum douazeci, treizeci de ani care au profitat ca era ieftin, verde si superb si au mutat aici epicentrul snobismului mexican. Azi e un amalgam de rezidente care mai de care mai fotogenice raspandite pe niste alei cu ficusi si palmieri imensi pe mijloc. Se zice ca e plin de puburi si restaurante, ei bine, nu e centrul vechi din Bucuresti, nu e terasa langa terasa, sunt risipite, trebuie sa le cauti, sa le descoperi, sa le incerci.

Ziceam mai devreme ca mexicanii iubesc mancarea mexicana, ei bine, exista o exceptie notabila. Nu imi dau seama daca hipsterii nu au ajuns inca in etapa in care sunt la noi, aceea a asumarii experientelor locale, fie ele si compuse din tigani care canta la scripca si vand bere de care nu a auzit nimeni, sau daca au depasit cu totul faza si sunt in reflux de sentimente patriotarde, dar in cartier la ei nu calca picior de chili, de orice fel ar fi el. Restaurantele sunt italian, italian, japonez, italian, vietnamez, italian, japonez, brazilian, argentinian, japonez, japonez, italian. Printre restaurante se strecoara creperii, vinho baruri portugheze, baruri de fructe, patiserii si gelaterii.

Merg agale si nu ma pot hotari, mi-am promis ca sar peste tacos si tortilla in seara asta asa ca asortimentul de localuri se potriveste perfect cu planul, dar japonezii mananca putin dupa parerea mea, iar intr-un italian n-as intra pentru ca tocmai facusem ieri o caterinca cu Marco cum ca nu m-as duce in Italia la un restaurant mexican in ruptul capului, asa nu vad de ce as incerca un italian in Mexic, deci ma simteam cam prost acuma. In fine, incepe ploaia, o ploaie usoara de vara care ma face sa grabesc pasul pe sub copertine ferindu-ma din calea ospatarilor ce strang mesele de pe trotuare. Recunosc un nume pe care l-am vazut pe wikitravel, Café La Gloria, si incerc din rasputeri sa imi amintesc ce dracu am citit despre el. O fata foarte frumoasa ma vede cum strang din ochi si pumni si ma contorsionez la fata in chinurile anamnezei pe burta goala si ma invita inauntru. Nu pot refuza si prima constatare este ca ospataritele sunt importate de pe undeva, pur si simplu nu exista mexicance atat de frumoase. Probabil ca o sa scriu la un moment dat ceva si despre mexicance, nu acuma ca nu vreau sa imi stric buna dispozitie.

Ploaia se opreste un pic, apoi porneste din nou mai puternic, caldura ce se ridica din asfalt miroase a flori si imi aminteste de noptile de august de acasa, un chitarist mai vechi decat toate chitarile din lume se materializeaza de undeva imbracat intr-un impecabil costum negru pe care probabil il pastreaza de pe vremea cand era bancher evreu in Germania nazista si este agatat de un geaman al lui Zombie 6 care pana mai adineauri hohotea in mijlocul unui grup de alex leo serbani si care acum incepe sa tune o romanta spanioleasca cu o voce ce face sa palpaie lumina luminarilor de la trei mese distanta.  Timpul sta in loc.

Intind mana spre paharul cu Perrier si magia se rupe, mi se face foame si incep sa ma gandesc daca asta e cumva genul ala de loc unde nota de plata este suficient de mare cat sa imi fie jena sa o trec in expense report. Deschid meniul si ma bufneste rasul, aici un coq au vin este mai ieftin decat doua servetele in Paris. Imi iau bouilabasse si un peste cu un nume prea lung ca sa conteze, zambesc absent pe fundalul soporific al conversatiilor in spaniola ce ma inconjoara si ma linistesc si ma uit curios dupa vanzatorii de mingiute luminescente ce cutreiera terasele mai mult ca sa se ascunda de ploaie decat in speranta vreunui client intr-un loc atat de simandicos.

E Montmartre, dar e un Montmartre fierbinte si sincer, mirosind imbatator a ce ar fi daca si exacerbandu-mi melancolia de calator singur. Ma gandesc la voi, la fiecare dintre voi in parte, ma gandesc incet, imi las mintea sa se prelinga peste imaginile voastre, cu siguranta dormiti acum, e aproape cinci dimineata la Bucuresti si cumva pe nesimtite ploaia va sterge contururile, va amesteca in culorile noptii ce s-a lasat demult. Mi se intampla cand sunt in Mexic, seara tarziu, daca sunt singur si nu am vorbit toata ziua cu nimeni, sa ratacesc intr-o stare de confuzie similara jet lag-ului in care nu imi mai este clar daca am venit in Mexic de undeva sau m-am nascut aici si urmeaza sa plec pentru scurt timp peste ocean sa va cunosc pe voi.

Taxiul are geamurile aburite si nu vad aproape nimic. Cunosc insa zona destul de bine, am batut-o pe jos in ultimele doua zile suficient cat sa imi dau seama ca taximetristul ma ocoleste enorm. Ma amuza constatarea ca primul, dar primul taximetrist din Mexico City care a pornit ceasul imi face un tur al cartierului la ora asta din noapte. Cobor si ii dau zambind fara sa zic nimic dublu fata de cat a aratat aparatul, costul taxiului este oricum insignifiant. Imi zambeste inapoi si imi spune in spaniola, in timp ce imi intinde cartea lui de vizita, ca m-a ocolit pentru ca pe Insurgentes a fost un accident si era foarte aglomerat.

Written by ghelme

Mai 2, 2011 at 6:17 am

Publicat în Uncategorized

México, mi corazón podría ser enterrado aquí

with one comment

During 1938 Breton accepted a cultural commission from the French government to travel to Mexico. After a conference at the National Autonomous University of Mexico about surrealism, Breton stated after getting lost in Mexico City (as no one was waiting for him at the airport) „I don’t know why I came here. Mexico is the most surrealist country in the world”.

Avand in vedere ca din primele patru luni ale anului asta mi-am petrecut una in Mexic, as putea sa pun mana pe tastatura si sa scriu un ghid de calatorie despre ce si cum si unde si ce sa nu si tot asa. chiar as putea, mai ales ca am inceput in sfarsit sa inteleg care e diferenta dintre tacos si tostadas, stiu sa mananc un taco dupa metoda „watch the dog” si am depasit nivelul minim de intelegere al realitatii lingivistice inconjuratoare care este „una serveza, por favor”. n-am nici chef, nici motiv insa, asa ca daca vreti sa mergeti vreodata in mexic si nu stiti ceva, intrebati-ma si o sa va zic atunci.

imi place in mexic, este tara pe care as putea-o iubi daca am fi mai mult timp impreuna. si ca sa fim bine intelesi,  in romania iubesc doar clima, restul mi se pare un amestec haotic si agresiv de culturi si proaste obiceiuri. cu cat stau mai mult departe de tara, cu atat o vad cum am vazut crestinismul dupa ce am citit istora religiilor de eliade. da, ok, inteleg de unde venim si cum am ajuns aici,  dar cand se pierde sarmul ignorantei ramane doar frustrarea impotentei. si imi dau seama cum suna asta. mexic e cum ar fi romania cu coaie, e locul unde oamenii si-au asumat suprarealismul si l-au facut parte din rutina. ma doare sufletul cand simt fibra comuna, spiritul pamantului si al mortii care ne uneste si ne cheama si apoi imi amintesc de superficialitatea radacinilor noastre. destul insa cu sentimentalismele, sa trecem la fapte..

mexic este locul unde oamenii intarzie. seriozitatea nu are nimic de a face cu timpul aici, iti dai seama dupa doua zile in mexico city ca ceasurile sunt doar obiecte de decoratiune personala sau de interior. oameni sunt atat de nerealisti cand vine vorba de timp incat pur si simplu nu iti mai vine sa le reprosezi nimic. in prima zi a cursului:

– la ce ora incepem maine?

– aaa, noi suntem aici de la cinci dimineata, din cauza traficului.

– sper ca nu va asteptati sa vin si eu la cinci dimineata, eu sunt cazat la hotelul de vizavi de biroul vostru

– a, nu, in nici un caz, hai sa incepem la opt, opt si jumatate.

– bine, la opt jumate sunt aici.

la opt jumate sunt acolo. usa cladirii e incuiata asa ca ma invart in parcare. la noua ajunge primul ins pe care il recunosc cu bucurie. nu are cheia de la cladire insa. la noua jumate ajunge cineva cu cheia. cheia „biroului” in care ne facem treaba este insa la doamna care face curatenie. care apare la zece. incepem la zece jumate. seara intreb din nou: cand ar fi bine sa ajung maine dimineata? tot poporul intr-un glas: la opt cel mai tarziu. zic: bine, hai ca la opt jumate. scena se repeta identic, stau in parcare cu rucsacul in spate si o cafea in mana cel putin o jumatate de ora pana cand vine primul ins care nu descuie usa ca nu are acum, dar macar imi tine companie. in penultima zi, unuia care traise in state niste ani i se face mila si imi zice: radu, cand noi zicem opt jumate, vino si tu o ora mai tarziu, ca n’are sens sa te trezesti cu noaptea in cap sa astepti prin parcari.

mexicanilor le place mancarea mexicana. dau dovada de un entuziasm debordant si incearca in permanenta sa iti explice cat de bun este ceea ce ti-ai comandat. o fac cu atata sinceritate, cumva ma simt ca un copil mic caruia parintii incearca sa ii bage pe gat morcov fiert mimandu-l pe mickey mouse. stau o saptamana undeva si la fiecare pranz se face un consiliu: unde il ducem pe radu sa manance? este fundamental mai important decat ce dracu facem noi acolo cu softul asta. mi se spune in mod frecvent: nu poti sa pleci din mexic pana cand nu mananci asta. se fac planuri de genul: trebuie sa manance neaparat veracruz pescado tacos si pozole blanco, hai sa il ducem azi la pozole blanco ca e mai important decat tacos, e mai specific si poate maine nu mai avem timp sa iesim la masa. ii privesc cu condescendenta cum se agita si le reamintesc periodic: anything, but chicharron, guys! ma leaga o istorie neplacuta de chicharron, m-am rezit intr-o dimineata la hotel si am reusit sa ajung la micul dejun si mi-am trantit pe farfurie langa omleta un soi de nachos inmuiati in salsa verde. nu erau nachos, era chicharron, piele de porc cu gust de piele de porc si textura de piele de porc inmuiata intr-o zeama. cumva sorici pare generos ca nume, chicharron e piele de porc.

nu pot sa zic ca bucataria mexicana ma innebuneste. fata de o friptura de miel in crusta de sare intr-un satuc italian, toata complexitatea si diversitatea sortimentelor pe care le poti comanda intr-un restaurant mexican pare un soi de perpetuu experiment aproape reusit, am uneori senzatia ca bucatarii sunt niste copii care se joaca de-a mama si de-a tata cu niste carne si ardei iute. nu iese ceva rau, doamne fereste, dar e lipsit de rafinamentul simplitatii, este un asalt al varietatilor inepuizabile de ardei iute rasturnate generos peste carne, ce mai conteaza ce carne, important e sa avem bere aproape. imi place, ma bucur de cum imi transpira chelia dupa ce iau o muscatura de tacos con camarrones ala diabla (english translated into ” bitches shrimp” for some reasons), as putea sa mananc toata viata arrachera con chipotle  sau cu jalapeno asada. e cel mai bun lucru din univers? doar daca decupam franta si italia din galaxia noastra.

oamenii gringos care merg in mexic si vorbesc engleza folosesc foarte frecvent expresia politicoasa: „aquired taste”.

– do you like this delicious mole poblano?

– well, i would guess chicken meet with chocolate sauce is an aquired taste

– have you enjoyed your camarrones con nopale?

– i don’t know what to say, i don’t want to sound offensive because i know you have nopale on the national flag and if i would be stranded in desert for 40 days this would save my life, but i would say that shrimp salad with this greenish waterish taste like a cactus stuff is something that you have to grow into…

este mexic o tara sigura pentru turisti? ei bine, e complicat de raspuns. depinde unde te duci, depinde unde anume petreci timpul acolo unde te-ai  dus si asa mai departe. mexico city este un amalgam de cartiere extrem de bizar. sunt zone in care esti la fel de sigur cand mergi pe jos ca in reykjavik, sunt zone in care esti safe, dar doar pentru ca sunt politisti din patru in patru metri. sunt zone unde nu ti se recomanda sa te duci, sunt zone unde nu se duc niste mexicanii care s-au nascut si au crescut in mexico city, doar ca nu in cartierul ala. e foarte ciudata chestia asta cu zonele, sunt niste granite artificiale in mijlocul orasului pe care le poti vedea cu ochiul liber. mergem pe strada si in dreapta e un cartier de 2000 de dolari chiria in timp ce de la trotuarul din stanga incepe un fel de no man’s land presarat cu case pe veci aproape terminate in care daca nu te-ai nascut, nu ai ce cauta. e pur si simplu o strada ce desparte doua lumi atat de diferite, una in care ciripesc pasarele, copii joaca sotronul pe asfalt si toata lumea iti zambeste versus cealalta in care oamenii mananca tacos din oale imense de metal ce fierb direct pe trotuar si in care colegul meu mexican nascut si crescut in mexico city transpira visibil cand e nevoit sa opreasca la semafor. aceeasi senzatie de stranie alternanta o resimt cand mergem cu masina pe una din autostrazile (nesuspendate) ce taie orasul. cinci minute de o suta patruzeci la ora prin favela (termen brazilian de fapt, care in mexico se traduce prin barrio), cinci minute printre zgarie nori pe care atarna toate firmele cele mai cunoscute si mai mari din lume. nu uit ce mi-a zis nadia: ei bine, eu prefer sa nu opresc la rosu cand merg prin mexico city dupa zece seara, oriunde as fi. daca ma opreste politia, macar ma opreste politia, nu m-am oprit eu ca proasta.

dat fiind ca esti permanent avertizat de ce ti se poate intampla, traiesti o paranoia permanenta. este primul loc in care am fost vreodata in care mi-a fost literalmente frica pentru viata mea cand m-am urcat intr-un taxi si cred ca noi, europenii in general, am cam uitat cum se simte chestia asta. groaznic!

ei bine, ce ti se poate intampla? cel mai frecvent este sa fi rapit, uneori chiar de soferul de taxi care profita de faptul ca habar n-ai de capul tau si te duce intr-un soi de ferentari la puterea -10 in care vei fi fortat sa insotesti un grup vesel pana la un bancomat pentru a extrage ce ai pe card. ai mai mult de 500 de euro cat poti scoate din bancomat intr-o zi? ei bine, ai castigat o noapte de cazare in cartier, caci oamenii te vor gazdui in vreun beci ca sa poti sa mai faci si maine un drum cu ei la bancomat. ai o gramada de bani pe card, felicitari, esti in concediu in iad.

sigur, asta e mexico city, monterrey e altceva, acolo e un soi de afganistan in care esti impuscat pe strada pentru ca ai facut eye contact cu cine nu trebuie. dar monterrey e un alt subiect, merita timp si litere separat.

Written by ghelme

Mai 2, 2011 at 4:21 am

Publicat în Uncategorized

un an international

leave a comment »

islanda,germania,austria,olanda,cehia,suedia,italia,franta,islanda, islanda, tailanda, columbia, italia, rusia, polonia, ungaria, mexic,spania, germania, islanda, mexic, germania

sunt in hamburg, plec maine spre casa, ajung sambata dimineata si plec luni dimineata spre copenhaga

 

Written by ghelme

Aprilie 7, 2011 at 11:38 pm

Publicat în Uncategorized

Un al doilea echilibru

with 2 comments

Echilibru se numeste blogul domnului Ion Iliescu si, dincolo de numele pe care il gasesc foarte inspirat, este un blog destul de plicticos, ce abunda in luari de cuvant ale proprietarului prin diferite sedinte si comitete. Chiar acum, cand scriu textul acesta, ultimul mesaj al domnului Iliescu poarta titlul “Expunere la reuniunea C.N. al PSD” si, daca ignoram apelativul “dragi prieteni” cu care incepe, respira un parfum bolnavicios de indemn la lupta pentru unitate si solidaritate in infaptuirea unui viitor luminos pentru patria noastra. Nu resist niciodata sa citesc mai mult de jumatate de pagina din ce scrie domnul Iliescu, dar titlul blogului ma atrage de fiecare data atunci cand deschid Google Reader. ECHILIBRU, scris chiar asa, cu Caps Lock, un echilibru tipat conform cu regulile de azi ale publicarii in virtual, un echilibru aruncat in fata cititorului ca standard si scop. Echilibru inainte de toate, pare sa spuna, echilibru cu orice pret ne cere domnul Iliescu mai nou si pe internet. Sa fie liniste in tara!
Este liniste in tara. Contrar strigatelor asurzitoare si disperate pe care unele moderatoare tv le azvarl inspre noi de fiecare data cand deschidem din gresala televizorul nu traim in niste conditii de insecuritate sociala sau economica atat de dramatice sau, orisicum, mai dramatice decat erau inainte, caci trebuie sa ne uitam si de unde am plecat. Fata de alimentara de pe calea Grivitei colt cu Buzesti plina ochi cu chipsuri din creveti vietnamezi, trecand prin nebunia consignatiilor si a blugilor Pyramid din anii ’90 si ajungand astazi aici, suntem siliti sa acceptam ca mai bine ca acuma nu prea ne-a fost niciodata, iar cei ce urla ca unii sau altii au “nenorocit tarisoara” ar trebui sa ia o doza serioasa de Piracetam si sa mearga intr-o excursie, doua de documentare pentru a vedea cum arata cu adevarat o tara nenorocita.
Echilibru de sorginte iliesciana in care traim azi ne asigura un grad ridicat de securitate personala si sociala, o libertate neingradita de a pleca si a veni, de a munci acolo unde suntem platiti mai bine sau de a studia acolo unde ne permitem sa o facem. Avem mai toti case, majoritatea avem masini si televizoare si din ce in ce mai multi dintre noi isi fac concediul in Bulgaria. Cine nu e de acord, sa se intrebe pe sine insusi daca asa stau lucrurile in privinta sa. Si fara “da, dar”, va rog.
De ce vrem altceva atunci? De ce nu gasim acceptabila aceasta falsa alternanta la putere a descendentilor domnului Iliescu? De ce ni se pare o alianta in opozitie intre partidele domnilor Nastase, Antonescu si Voiculescu atat de strigatoare la cer unora in timp ce altii sau aceeasi dintre noi nu putem inghiti in nici un fel o alianta la guvernare din care fac parte politicieni precum domnii Serban Mihailescu, Gabriel Oprea sau Radu Berceanu?
Ei bine, nu pot raspunde acestei intrebari in numele multimilor, asa cum pare sa vorbeasca domnul Iliescu de fiecare data cand ia cuvantul, dar pot sa exprim punctul meu de vedere. Eu consider acest echilibru manufacturat si rostogolit la vale de politicienii de azi si de ieri extrem de periculos pentru mine deoarece distruge in sanul societatii in care inca traiesc niste valori fundamentale. Mai pe scurt, distruge valorizarea pozitiva a muncii, a educatiei si a comunitatii.
Observ cu tristete ca in jurul meu munca a devenit ceva reprobabil, un atribut al prostilor. In tara in care “toti fura”, cei ce nu sunt in stare sa fure se duc la “scarbici”. Profesionalismul si pasiunea in munca au incetat a fi recompense in sine si s-au transformat cumva pe nesimtite in semne de naivitate, de lipsa de intelegere fata de adevaratul sens al vietii. Sunt o multime de oameni care nu muncesc mai nimic, sunt inca de trei ori pe atatia oameni care se prefac doar ca muncesc, umplandu-si timpul intre doua salarii cum pot mai bine. Lipseste o cultura a evaluarii performantei individuale in munca si continuam sa prezervam un model egalitarian in care, pentru ca ne este frica sa fim noi evaluati in mod obiectiv, refuzam sa evaluam la randul nostru, transformandu-ne locurile de munca in intersectia dintre strazile “ce sa ii faci, daca atata poate el” si “eh, parca tu esti mai breaz”. Nicaieri nu se vede mai clar aceasta atitudine generalizata de respingere a dedicatiei si implicarii in munca precum in virulenta preroratiilor noastre cu privire la joburile in multinationale. Sau ma rog, cu privire la acele filiale de multinationale pe care nu am reusit inca sa le corupem cu omniscienta noastra cu privire la valorile fundamentale ale vietii printre care se numara, nu-i asa, si timpul liber in timpul programului. Sigur, nu traim ca sa muncim, dar trebuie sa muncim ca sa traim, nu sa ne prefacem. Suntem inca sub spectrul profetic aruncat asupra noastra de Caramitru la revolutie “Mircea, fa-te ca lucrezi”. Este profund reprobabila aceasta corupere a valorilor, aceasta incurajare a pasivitatii si resemnarii profesionale, dar cum ar putea sta lucrurile altfel cand un vames castiga 10.000 de euro intr-o zi? Cum? Sa-l votam din nou pe domnul Blaga? Sau pe domnul Nastase? Sau pe domnul Sapunaru? Astazi, cand stim ce stim?
A doua problema fundamentala in opinia mea se refera la invatamant. In conditiile in care doar oameni care nu pot sa isi gaseasca altceva mai productiv de facut ajung sa ingroase baza sistemului de invatamant, in timp ce la varf putem vedea adevarate staruri politico-economice ce imbraca mantia modesta a universitarului intelectual doar pentru a se structura in familii mafiote si a pune presiune pe politicieni in directia mentinerii starii de fapt, nu e deloc de prisos sa ne intrebam cati intelectuali avem cu adevarat printre absolventii de facultate? Cati analfabeti termina douasprezece clase? Contrar parerii generale, scoala romaneasca nu este neadaptata la realitatile economice curente pentru ca te invata teorie, scoala romanasca este neadaptata pentru ca iti permite sa o termini fara sa inveti nimic. Scoala este acel loc in care inveti ca nu curiozitatea si efortul sunt atribute ale succesului, pentru ca si cel de langa tine va avea in final aceeasi diploma inutila fara a isi bate capul prea mult. Scoala este astfel neadaptata unui model economic perfect sau optim, dar este in perfecta consonanta cu mediul economic romanesc si, una peste alta, nu o putem acuza ca nu te invata principiile de baza ale “descurcarii”, principii ce, aplicate consecvent, transforma absolventii in oameni ce se vor angaja intr-un loc de munca pentru care se considera prea pregatiti si valorosi pentru a ii indeplini atributiunile cu seriozitate.
A treia lacuna semnificativa a societatii romanesti este comunitatea si, daca este drept ca vina distrugerii sentimentului de apartenenta la comunitate rezida pe umerii regimului comunist, actualul “echilibru” este responsabil pentru inhibarea dezvoltarii naturale a acestui mecanism social si politic. Comunitatea este perfect absenta din viata politica locala sau nationala. Oamenii unui sat dau vina pe prim ministru pentru cele mai marunte neplaceri ale vietii cu atata usurinta incat pare o atitudine normala si uiti sa te intrebi de ce nu au grija sa aleaga primari mai buni, consilieri locali care sa vegheze asupra primarilor si asa mai departe. In “Poiana lui Iocan” de astazi, multiplicata exagerat in mii si mii de carciumi satesti, se discuta cu patos si convingere despre Base si Boc, nu despre primarul comunei care pierde vara ingrijindu-se de propriile afaceri. Pare prostie, dar este mai degraba vinovatie, caci primarul local a fost cel ce a dat galetile cu malai la ultimele alegeri, iar cei ce au luat si au votat mai apoi mai degraba arunca nefericirea lor de zi cu zi asupra unora pe care nu ii vad si care sunt prea departe in loc sa se uite la cei din fruntea lor de a caror coruptie sunt, in mod intrinsec, responsabili. Singurele reactii de tip comunitar pe care le-am vazut in ultimii ani in Romania sunt provocate de tentativele politistilor de a aresta vreun interlop tigan prin Craiova sau marginimea Bucurestilor, altfel suntem o adunatura de indivizi si ne comportam ca atare in relatia cu autoritatea locala. Asta se intampla la tara si se intampla si unele orase mari, dovada ca domnul Mazare continua sa fie alegerea favorite a gospodinelor si gospodinilor de pe malul marii. In Bucuresti si in alte mari orase, peste mita electorala cvasi acceptata se suprapune si sentimental inutilitatii votului si al ineficientei oricarei actiuni civice. Votam ca pe vremea lui Ceausescu, alegand dintre diversi membri ai partidului comunist si singurul indiciu al modernitatii in care traim este faptul ca domnul Vanghelie ne ofera “gratuit” telefoane mobile inaintea alegerilor ca “sa il sunam pe primar si sa ii spunem problemele noastre”. Regret nespus ca nu locuiesc in sectorul cinci, dar ma consolez cu ideea ca oricum nu mi-a acordat domnul Vanghelie atata credit telefonic cat sa ii pot explica eu problemele mele cu Romania de azi in care domnia sa este primar.
O data ce acceptam aceste probleme structurale ca fiind inerente modelului de echilibru social propovaduit de domnul Iliescu si compania, devine evident ca trebuie sa facem pasul inainte si sa rupem acest cerc vicios. Asa cum foarte bine a zis domnul Basescu acum ceva timp, societatea romaneasca, noi carevasazica, am luat-o cu mult inaintea lumii noastre politice. Aceasta ruptura fundamentala ne impinge sa plecam in strainatate, sa inchidem Romania noastra ca pe o carte despre revolutie si reforma scrisa de un autor mediocru si sa ne regasim locul acolo unde valorile noastre fundamentale corespund in mai mare masura cu valorile commune ale societatii. Multi dintre noi au facut acest pas al exilului, multi il vom mai face inca, dar el vine cu un cost al instrainarii, al ruperii de identitatea noastra culturala. Vrem sa traim intr-o societate ce ni se potriveste si ne dorim ca aceasta societate sa fie cea in care imbatranesc si mor parintii nostri. Suntem datori sa facem ceva pentru asta, dar o vom face doar daca vom considera ca avem o sansa.
Iar eu cred ca avem o sansa. Cred ca putem sa pornim din nou la drum, de data asta de jos, dinspre oameni inspre parlament. Avem astazi mijlocul nepretuit al internetului si avem si intelepciunea greselilor din anii trecuti. Si mai avem ceva. Stim ca se poate, am vazut in alegerile din ultimii ani ca, atunci cand credem cu adevarat ca putem face un pas inainte, il facem. Am vazut anii trecuti ca putem sa iesim in piata universitatii pentru a rupe echilibrul, ca putem sa ne convingem parintii, ca putem sa ne bucuram iar de libertatea victoriei noastre.
Trebuie sa iesim azi din expectativa, sa incetam a astepta Partidul ce ne va reprezenta pe noi, sa oprim speculatiile inutile ale politicienilor de rit vechi ce incearca sa ne amageasca cu fracturi, franturi si firimituri reformiste si, pur si simplu, sa trecem la treaba. Este momentul in care iluziile noastre trebuie sa moara si sa fie inlocuite de planuri.
Este momentul sa ne organizam pentru a impinge tara in care ne vom ingropa parintii inspre un nou echilibru!
PS: am intalnit-o pe doamna Macovei intr-un avion ce ne aducea inapoi in tara si primul meu impuls a fost sa ma duc si sa o incurajez si sa ii spun ca nu este singura, ca eforturile ei nu trec neobservate, ca ne da speranta si ca vom veni atunci cand ne va chema.. mi-a fost prea jena sa o fac, o jena stupida, si m-am multumit sa ii zambesc. Am scris acum tot acest text doar pentru a avea ocazia ca in post scriptum sa ii spun doamnei Macovei ca imi pare rau ca am pierdut ocazia sa ii spun ce gandesc, dar ca asta nu inseamna ca nu continui sa gandesc asa.

Written by ghelme

Februarie 13, 2011 at 9:28 am

Publicat în Uncategorized

parca te si vad cum te enervai pe masura ce scriai

with one comment

pentru ca foarte  rar mi s-a intamplat sa vad cum cineva scrie atat de pe gustul meu si exact ceea ce gandesc si eu, merita sa sarbatoresc chestia asta postand-o aici.

iata, deci, ce ii zice dragos lui remus cernea

„mie imi vine sa huiduiesc atunci cand vad ca un individ cu gandire perfect invechita si complet similara cu a marii majoritati a celor ce se perinda pe la tv isi aroga cu maxima lejeritate titulatura de „om politic de tip nou” sau „un altfel de om politic”

nu esti altfel, remus, doar pt ca ai coada si tricou negru. ai fi altfel daca ai putea sa porti un dialog atent la interlocutor si ai incerca sa il intelegi. ai fi altfel daca ai pune pret pe competenta dovedita. ai fi altfel daca ai sti sa discerni intre interesul propriu si interesul unei natiuni. ai fi altfel daca nu te-ai ralia masei. ai fi altfel daca ai sti sa recunosti cand gresesti. ai fi altfel daca ti-ai propune sa urci incet treptele in politica. ai fi altfel daca ti-ai propune sa inveti si sa intelegi inainte sa emiti judecati definitive. ai fi altfel daca ti-ai propune sa te schimbi pe tine, inainte sa iti propui sa schimbi lumea. ai fi altfel daca ai arata respect conducatorului ales in mod democratic al unei tari. ai fi altfel daca ai intelege ca un conducator reprezinta nazuintele si increderea a catorva MILIOANE de oameni si nu egalul tau. ai fi altfel daca ai folosi in exprimare „domnul Basescu”. ai fi altfel daca ti-ai propune sa izbandesti prin tine si nu prin distrugerea altuia. ai fi altfel daca ti-ai trata cu respect oamenii care iti intra pe pagina. ai fi altfel daca te-ai muta in satul bunicilor tai, ai munci acolo si ai candida, cu umilinta, dupa 10 ani la primarie. ai fi altfel daca ai intelege ca in functiile de conducere nu trebuie sa ajunga cei ce isi doresc cel mai mult asta si candideaza aiurea peste tot, ci cei care merita.
nu esti un altfel de om politic, Remus, esti doar o altfel de dezamagire”

toata discutia vine de aici:

http://www.facebook.com/remus.cernea/posts/105484156193291

 

Written by ghelme

Ianuarie 25, 2011 at 3:03 pm

Publicat în Uncategorized

rusia mea

with 2 comments

fiecare dintre noi avem o rusie a noastra. avem si o america, o franta si o romanie in minte; cand ne intoarcem catre geografia asta sentimentala, experientele noastre se impletesc intr-un fel prea personal pentru a putea fi explicat si simtim tarile in mai multe feluri decat le cunoastem cu adevarat

 

ma plimb prin orasul vechi din mijlocul varsoviei si imi dau lacrimile de frig si de emotie cand citesc placile de marmura despre cei doua sute de mii de polonezi care au fost omorati de nemti in doua trei zile in 44 pentru ca, vazand ca rusii au ajuns la marginile orasului s-au rasculat ca sa se elibereze ei singuri, sa nu fie eliberati. nu poti sa nu te gandesti in timp ce pozezi castelul medieval terminat in anii saizeci cum pot exista astfel de oameni, cum se poate intampla asa ceva. e o mirare banala, stiu, fara continut narativ prea impresionant. tragedii ca astea se intampla mereu undeva, mai aproape sau mai departe de noi, si cadem cu prea multa usurinta in obisnuinta de a face topuri, de a ordona crescator in functie de numarul de morti o crima sau alta.

 
dat fiind ca sunt in varsovia, am stat acum cateva saptamani in moscova si ma duc in germania peste cateva saptamani, mi-a venit sa ma asez in frig pe o banca si sa ma intreb cum este posibil asa ceva si in ce masura rusia mea este rusia care a privit de la cateva sute de metri cum goliathurile germane au ingropat sub senile un oras intreg cu tot cu locuitorii sai. sunt rusii mei stalini impasibili, animale cu creier rece si ficati inecati in votca?

 
am fost in moscova, abia asteptam sa ajung acolo si sa vad cum mi se pare si mi-a venit greu sa imi dau seama  cum mi s-a parut pana in seara asta.. sprijinindu-mi capul de geamul taxiului, am lasat o saptamana intreaga sa mi se scurga sub ochi o moscova noua, ingrijita, frumoasa, zvelta, un amestec de blocuri inalte printre care tasnesc zgarie nori luminati in noapte. pana si casele scanteii ale lor mi-au parut mult mai gratioase decat mastodontul nostru. e un trafic infernal in moscova, am facut in fiecare zi o ora de la hotel la birou si o ora jumate, doua inapoi, intr-o eterna viteza intai. am adormit si m-am trezit in taxi si am adormit din nou si m-am trezit din nou in umbra acelorasi turnuri de birouri si otel. in cele cateva ore pe care le-am putut risipi, m-am urcat in metrou si m-am amestecat printre rusii hip pierduti in ipaduri si am topait peste rusii veterani de razboi cersind fara picioare printre picioarele noastre, incercand sa inteleg ce este rusia mea.azi, in seara asta, citind in receptia hotelului cu capul lipit de un geam prin spatele caruia trec umbre inghetate si vesele, am inteles ca am inteles.

 
rusia mea sunt dina salimzianova si mikhail burachkov, doi oameni cu care am mancat intr-o pauza de pranz si care au ras de mine pentru ca mi-am luat bors si hrisca cu pui ca un adevarat rus. le-am raspuns razand ca am citit despre atatia tarani care mananca bors si hrisca incat am simtit nevoia sa vad despre ce dracu e vorba si de aici a fost doar un pas pana la gogol si apoi inca un pas pana la dostoievski si intr-un minut le marturisisem deja ca ii iubesc pe ilf si petrov in mod egal si nediscriminatoriu. au ras iarasi si mi-au zis ca nu am cum sa ii inteleg pe ilf si petrov daca nu sunt rus si ca, oricum, cine a mai auzit ca un strain sa citeasca asa ceva, astea sunt carti rusesti pentru rusi. a fost randul meu sa rad de ei si sa le povestesc de miron care a pus pe facebook citate din vitelul de aur. si atunci m-au intrebat de bulgakov si a trebuit sa marturisesc rusinat ca nu am citit maestrul si margareta.

 
ei bine, am reparat eroarea si, daca puteti sa credeti asa ceva, polologhia asta lunga pe care o insir aici este ce cred eu despre maestrul si margareta.
ei bine, ca sa acoperim si tema centrala a articolului curent, eu cred despre maestrul si margareta ca daca ilf, petrov si cu dostoievski s-ar fi imbatat impreuna in prezenta unui dictafon, cam asa ceva ar fi iesit dupa o oaresce punere in pagina.este prima carte pe care am citit-o in viata mea si care mi-a placut, dar pe care mi-am dorit sa o termin cat mai repede ca sa pot sa o iau de la capat.  lasand la o parte cum a ajuns cartea asta sa fie o carte, o poveste in sine care se leaga mult de chestii care ma framanta, ce a iesit e un grup de ostapi benderi  lasati liberi in oras cu singurul scop de a il aduce impreuna pe miskin cu o margareta care umbla goala mai tot timpul. moare toata lumea, cu exceptia celor care erau morti inca de la inceputul cartii, fie de-a binelea, fie doar moralmente, dar asta este cumva partea buna a lucrurilor.  tre sa mai zic ca am dat dupa mult timp peste un isus pe gustul meu, care crede in oameni, nu ii judeca precum un popa de tara.

este o carte scrisa de un om ca mine.

 
si ca sa inchei ambiguu cel mai vraiste post ever, dina mi-a zis la despartire ca a inteles de la inceput cum se pronunta numele meu pentru ca ea este un fan devotat radu lupu, un pianist roman.

Written by ghelme

Ianuarie 14, 2011 at 12:52 am

Publicat în Uncategorized