ce'mi place mie

never let the truth spoil a good story

México, mi corazón podría ser enterrado aquí III

leave a comment »

Ce-I drept insa, Montmartre avem intr-o gramada de locuri, nu in ultimul rand in Paris, asa ca am ajuns la concluzia ca imi place Mexico pentru ca nu e nimic mai mine pentru mine decat un Montmartre plin cu mexicani. Imi place Mexico pentru ca imi plac mexicanii, de fiecare data cand am venit aici m-am simtit ca un politician in vizita in bazinul lui electoral, ca Obama in Maryland sau Iliescu la Vaslui.

Cand faci cunostinta cu mexicanii si de obicei suntem eu versus opt, zece, esti pus intr-un soi de zona de carantina, se uita la tine cum se uita gastele la un ratoi: anatidae, anatidae,  dar ceva nu se leaga. Faptul ca vin din Romania e cumva neutru, nu au nici o referinta despre romani, iar eu gasesc de cuviinta in general sa ma explic printr-un “Romania, din Europa” ce e urmat invariabil de un aaah general. Sigur, pe alocuri mai gasesti in aeroport, loc cosmopolit, cate o perchizitionatoare de bagaje care te intreaba daca ai usturoi in rucsac sau cate un suporter barcelonez esuat peste ocean care cade in visare cu gura pana la urechi si te intreaba daca mai traiesc Hagi si Gica Popescu.

Daca esti insa genul care stie sa zambeasca in timp ce vorbeste si care rade mai tot timpul in primul rand de el, apoi de viata si de americani si nu in ultimul rand de persoanele de fata in mod aleator si nonexclusiv, oamenii se deschid imediat si te adopta. Dupa ce se lamuresc ca esti un gringo altfel, mai pe gustul lor, care mananca maciza cu habanero razand cu lacrimi de durere si repeta ca un papagal orice cuvant mexican ce I se pare ca suna mai interesant, iti ofera afabilitatea si caldura pe care si-o arata doar intre ei.  E interesant ca ii gasesc nu ospitalieri ca romanii, care incearca sa impresioneze mereu strainii cu ce au mai bun prin casa, ci cumva diametral opusi, extrem de prietenosi o data ce s-au lamurit ca esti un mexican care nu vorbeste limba. De altfel, mi-au spus in mai multe randuri oameni care nu se cunosc intre ei:  Radu, you are mexican as long as you keep your mouth shut.  Evident, le-am raspuns de fiecare data ca asa ceva este imposibil, vor trebui sa ma naturalizeze asa, vorbind in continuu..

Oricum, ce se intampla cand se intalnesc niste mexicani este spectaculos. Se pupa, se bat pe spate, isi strang mana cu intorsaturi din incheietura ca in clasa a saptea, apoi mai baga o runda de bataturi pe spate, se intreaba unu pe altu comestas pana cand imi vine mie sa raspund ca nu mai suport repetitia stearpa de studiu. La inceput am fost socat, apoi caustic, i-am intrebat de ce se poarta ca neamurile care au emigrat acu zece ani si se intalnesc la nunta la ala micu, dupa aia am intrat in hora stingher si stangaci, niciodata sigur de ce se presupune sa fac imediat dupa ce dau mana in timp ce ma pup pe obraz cu cineva, pentru ca acuma sa fiu entuziast. Ma dau cu o tona de DKNY dimineata cand plec de acasa si petrec toata ziua ciocnind piept in piept ca ouale de pasti cu cine imi iese in cale. Zic comestas ca nimeni altul, dupa o runda de sase sapte ture cu ospatarul din restaurantul hotelului, il las sa ma flateze cascand niste ochi cat cebolele cand intreb in engleza unde e veceul.

Dupa cate mi-am dat eu seama, mexicanii sunt un amestec savuros de “on ira tous au paradis” latin cu nuante puternice de “lasa-ma ca o sa te las si eu imediat” peste care s-a grefat un soi de politete si modestie tipic americana.  Imi povesteste un Carlos (e plin de carlosi in mexic, cand te intalnesti cu cineva necunoscut pe strada poti fara grija sa ii zici direct Carlos, in cel mai rau caz iti raspunde ca frate-su e acasa), imi povesteste un Carlos deci ca taquerias de la coltul strazii, tarabele pe roti unde patru, cinci insi manufactureaza in foc continuu bombe gastrice ce trebuie vandute imediat ca altfel topesc metalul cosmeliei si cad prin asfalt, sol si ce o mai fi pana in china, taquerias, deci, reprezinta un egalizator social incredibil. Vezi la coada la otrava oameni care s-au spalat ultima oara pe vremea cand Reagan facea caterinca de rusi, intercalati cu niste impecabili in costume de finanta mondiala. E frecvent pentru milionarii mexicani sa isi opreasca limuzinele in fata unei trotinete si sa se aseze la coada pentru un “al pastor”. De altfel, mi s-a explicat ca exista la nivelul societatii o toleranta foarte redusa fata de opulenta afisata. Am fost la masa in Monterrey, cel mai bogat oras al Mexicului, si acolo am dat peste gigibecali local, un patron de echipa de fotbal de liga intai care a adus Nike ca sponsor al federatiei mexicane de fotbal si care venise relaxat conducandu-si masina personala, un seria 5. Sigur ca jumatate din terasa era ocupata de garzi de corp care mancau in scarba al saptelea pranz al zilei, dar ideea ca seria 7 i s-a parut prea mult unui astfel de ins este in sine ceva ce da de gandit. Exista si exceptii, cand patronul unei companii cu care lucram ne-a invitat la masa, a trimis masina lui personala dupa noi. Colegul meu care stia cum stau lucrurile m-a avertizat razand sa nu imi prind degetele in portiera. Ei bine, portiera din spate era mai grea decat jumatate din masina mea si cam tot atat de lata, iar cand am ciocanit geamul blindat am simtit ca si cum bocan in perete sa enervez vecinul, dar se spune ca tipul respectiv a avut o drama in familie acum zece ani despre care nimeni nu stie absolut nimic. Oricum, alt milionar de bun simt cu manecile suflecate pana la cot, am pescuit impreuna cu destele dupa crevetii ce ne cadeau de pe tostadas in bolul de salsa (ce definitie am si eu pentru bun simt).

Acuma partea ailalta cu harnicia am abordat-o cumva si mainainte, dar poate ca un exemplu concret serveste de lamurire finala. Eu am fost chemat aci de la distanta, din Europa mai exact, ca sa ii ajut pe niste oameni sa explice clientului ca lucrurile pot fi si simple si ca nu doar ce e complicat e bun. Si cand veni vorba sa mergem sa discutam cu clientul respectiv, alaltaieri carevasazica, stabilim anterior ca la ora noua tre sa fim acolo, prin urmare urmeaza ne intalnim la ora noua in alta parte, adica la birou sa luam un taxi. N-am comentat nimic, ca nu era cazul sa fac eu pe viteazul care se scoala cu noaptea in cap. Asadar, ne intalnim la noua, ceea ce inseamna ca pe la zece suntem toti si ne urcam intr-un taxi sa ne hurducaim pana la client. Ajungem la zece jumate, tocmai bine sa servim o cafea la starbucksul de la parter si urcam sa incepem munca. La unspe ne-am lamurit in ce sala ne asezam dupa mai multe iteratii, la doispe fara un sfert, dupa 45 de minute de munca din greu, clientul ne zice ca ii pare rau, dar de la doispe are o alta intalnire planificata de mai multe luni. Ce sa facem, ne mutam in alta sala unde ne verificam conturile de facebook, twitter, gmail si ce om mai avea fiecare pana se face unu jumate si ni se face foame. Numai bine plecam la masa ca oricum incepuse barcelona cu real. Cam pe cand trageam de o cafea post apocaliptica, sunt asigurat ca nu e graba, ca si clientul a terminat sedinta si a plecat sa manance ceva, ca doara e fiinta umana, mexicana, nu altceva. Ne intoarcem in birou la patru si ne pregatim sa reluam discutiile fierbinti care incep la cinci jumate si se termina pe la sapte jumate ca deja se innopteaza si asta seara joaca santos cu cruz azul.

Sigur, nu pot sa ma plang, asa munca sa tot fac, dar un dram de nedumerire tot imi ramane in cap ca doara am zburat doua zile bucuresti amsterdam houston mexico city ca sa stabilesc niste chestii cu oamenii astia si cand colo iata ca nu e cine stie ce graba.  Pe drumul spre casa, project managerul imi zice ca e foarte incantat, ca a vorbit cu Carlos, seful echipei de la  client care i-a zis ca e foarte multumit de ce s-a intamplat azi si ca in sfarsit are senzatia ca lucrurile se misca in directia buna. Stiti cum e, statisfactia lucrului bine facut, motiv serios sa bem o bere.

E cinstit totusi sa zic ca acest Carlos de la client nu este un oaresce Carlos, este acel Carlos cu care am petrecut o sambata intreaga in prima mea vizita in Mexico si cu care m-am cocotat pe piramidele din Teotihuacan despre care mi-a povestit pe drum tot ceea ce se poate povesti. M-a intampinat razand si am petrecut prima jumatate de ora din prima repriza de munca de 45 de minute batandu-ne pe spate, intrebandu-ne hola, comestas si promitandu-ne inca o data ca o sa ne trimitem pozele pe care le-am facut unul celuilalt. Nu pot sa nu ma laud si sa trec cu vederea ca omul, fan danbrown declarat, mi-a aratat ca elev petrache in ciclul gimnazial ipad-ul lui pe care stralucea pendulul lui foucault citit 85 la suta. Nu stiu altii cum sunt, vorba poetului, dar eu cand reusesc sa conving un fan danbrown sa citeasca pendulul lui foucault simt ca n-am trait degeaba pe lumea asta. Si imi zice Carlos: uite Radu, ti-am urmat sfatul si am citit cartea asta, aproape am terminat-o, da’ e tare grea, e in engleza si tre sa fiu sincer cu tine si sa iti marturisesc ca pe alocuri n-am inteles nimic, dar mi se pare pare incredibil cum a putut cineva sa scrie asa ceva inainte de wikipedia. Da, mai Carlos, e normal sa fie grea, ca  e o carte despre carti, e o metacarte, nu e danbrown, este despre danbrowni.

Nu va povestesc ce am facut in a doua zi la client impreuna cu partenerii mei, ca o sa ma urati si ma urati degeaba ca de cele mai multe ori chiar muncesc de imi rup creierii…

Ma rog, nu povestesc acum…

Anunțuri

Written by ghelme

Mai 6, 2011 la 8:11 am

Publicat în Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: