ce'mi place mie

never let the truth spoil a good story

México, mi corazón podría ser enterrado aquí

with one comment

During 1938 Breton accepted a cultural commission from the French government to travel to Mexico. After a conference at the National Autonomous University of Mexico about surrealism, Breton stated after getting lost in Mexico City (as no one was waiting for him at the airport) „I don’t know why I came here. Mexico is the most surrealist country in the world”.

Avand in vedere ca din primele patru luni ale anului asta mi-am petrecut una in Mexic, as putea sa pun mana pe tastatura si sa scriu un ghid de calatorie despre ce si cum si unde si ce sa nu si tot asa. chiar as putea, mai ales ca am inceput in sfarsit sa inteleg care e diferenta dintre tacos si tostadas, stiu sa mananc un taco dupa metoda „watch the dog” si am depasit nivelul minim de intelegere al realitatii lingivistice inconjuratoare care este „una serveza, por favor”. n-am nici chef, nici motiv insa, asa ca daca vreti sa mergeti vreodata in mexic si nu stiti ceva, intrebati-ma si o sa va zic atunci.

imi place in mexic, este tara pe care as putea-o iubi daca am fi mai mult timp impreuna. si ca sa fim bine intelesi,  in romania iubesc doar clima, restul mi se pare un amestec haotic si agresiv de culturi si proaste obiceiuri. cu cat stau mai mult departe de tara, cu atat o vad cum am vazut crestinismul dupa ce am citit istora religiilor de eliade. da, ok, inteleg de unde venim si cum am ajuns aici,  dar cand se pierde sarmul ignorantei ramane doar frustrarea impotentei. si imi dau seama cum suna asta. mexic e cum ar fi romania cu coaie, e locul unde oamenii si-au asumat suprarealismul si l-au facut parte din rutina. ma doare sufletul cand simt fibra comuna, spiritul pamantului si al mortii care ne uneste si ne cheama si apoi imi amintesc de superficialitatea radacinilor noastre. destul insa cu sentimentalismele, sa trecem la fapte..

mexic este locul unde oamenii intarzie. seriozitatea nu are nimic de a face cu timpul aici, iti dai seama dupa doua zile in mexico city ca ceasurile sunt doar obiecte de decoratiune personala sau de interior. oameni sunt atat de nerealisti cand vine vorba de timp incat pur si simplu nu iti mai vine sa le reprosezi nimic. in prima zi a cursului:

– la ce ora incepem maine?

– aaa, noi suntem aici de la cinci dimineata, din cauza traficului.

– sper ca nu va asteptati sa vin si eu la cinci dimineata, eu sunt cazat la hotelul de vizavi de biroul vostru

– a, nu, in nici un caz, hai sa incepem la opt, opt si jumatate.

– bine, la opt jumate sunt aici.

la opt jumate sunt acolo. usa cladirii e incuiata asa ca ma invart in parcare. la noua ajunge primul ins pe care il recunosc cu bucurie. nu are cheia de la cladire insa. la noua jumate ajunge cineva cu cheia. cheia „biroului” in care ne facem treaba este insa la doamna care face curatenie. care apare la zece. incepem la zece jumate. seara intreb din nou: cand ar fi bine sa ajung maine dimineata? tot poporul intr-un glas: la opt cel mai tarziu. zic: bine, hai ca la opt jumate. scena se repeta identic, stau in parcare cu rucsacul in spate si o cafea in mana cel putin o jumatate de ora pana cand vine primul ins care nu descuie usa ca nu are acum, dar macar imi tine companie. in penultima zi, unuia care traise in state niste ani i se face mila si imi zice: radu, cand noi zicem opt jumate, vino si tu o ora mai tarziu, ca n’are sens sa te trezesti cu noaptea in cap sa astepti prin parcari.

mexicanilor le place mancarea mexicana. dau dovada de un entuziasm debordant si incearca in permanenta sa iti explice cat de bun este ceea ce ti-ai comandat. o fac cu atata sinceritate, cumva ma simt ca un copil mic caruia parintii incearca sa ii bage pe gat morcov fiert mimandu-l pe mickey mouse. stau o saptamana undeva si la fiecare pranz se face un consiliu: unde il ducem pe radu sa manance? este fundamental mai important decat ce dracu facem noi acolo cu softul asta. mi se spune in mod frecvent: nu poti sa pleci din mexic pana cand nu mananci asta. se fac planuri de genul: trebuie sa manance neaparat veracruz pescado tacos si pozole blanco, hai sa il ducem azi la pozole blanco ca e mai important decat tacos, e mai specific si poate maine nu mai avem timp sa iesim la masa. ii privesc cu condescendenta cum se agita si le reamintesc periodic: anything, but chicharron, guys! ma leaga o istorie neplacuta de chicharron, m-am rezit intr-o dimineata la hotel si am reusit sa ajung la micul dejun si mi-am trantit pe farfurie langa omleta un soi de nachos inmuiati in salsa verde. nu erau nachos, era chicharron, piele de porc cu gust de piele de porc si textura de piele de porc inmuiata intr-o zeama. cumva sorici pare generos ca nume, chicharron e piele de porc.

nu pot sa zic ca bucataria mexicana ma innebuneste. fata de o friptura de miel in crusta de sare intr-un satuc italian, toata complexitatea si diversitatea sortimentelor pe care le poti comanda intr-un restaurant mexican pare un soi de perpetuu experiment aproape reusit, am uneori senzatia ca bucatarii sunt niste copii care se joaca de-a mama si de-a tata cu niste carne si ardei iute. nu iese ceva rau, doamne fereste, dar e lipsit de rafinamentul simplitatii, este un asalt al varietatilor inepuizabile de ardei iute rasturnate generos peste carne, ce mai conteaza ce carne, important e sa avem bere aproape. imi place, ma bucur de cum imi transpira chelia dupa ce iau o muscatura de tacos con camarrones ala diabla (english translated into ” bitches shrimp” for some reasons), as putea sa mananc toata viata arrachera con chipotle  sau cu jalapeno asada. e cel mai bun lucru din univers? doar daca decupam franta si italia din galaxia noastra.

oamenii gringos care merg in mexic si vorbesc engleza folosesc foarte frecvent expresia politicoasa: „aquired taste”.

– do you like this delicious mole poblano?

– well, i would guess chicken meet with chocolate sauce is an aquired taste

– have you enjoyed your camarrones con nopale?

– i don’t know what to say, i don’t want to sound offensive because i know you have nopale on the national flag and if i would be stranded in desert for 40 days this would save my life, but i would say that shrimp salad with this greenish waterish taste like a cactus stuff is something that you have to grow into…

este mexic o tara sigura pentru turisti? ei bine, e complicat de raspuns. depinde unde te duci, depinde unde anume petreci timpul acolo unde te-ai  dus si asa mai departe. mexico city este un amalgam de cartiere extrem de bizar. sunt zone in care esti la fel de sigur cand mergi pe jos ca in reykjavik, sunt zone in care esti safe, dar doar pentru ca sunt politisti din patru in patru metri. sunt zone unde nu ti se recomanda sa te duci, sunt zone unde nu se duc niste mexicanii care s-au nascut si au crescut in mexico city, doar ca nu in cartierul ala. e foarte ciudata chestia asta cu zonele, sunt niste granite artificiale in mijlocul orasului pe care le poti vedea cu ochiul liber. mergem pe strada si in dreapta e un cartier de 2000 de dolari chiria in timp ce de la trotuarul din stanga incepe un fel de no man’s land presarat cu case pe veci aproape terminate in care daca nu te-ai nascut, nu ai ce cauta. e pur si simplu o strada ce desparte doua lumi atat de diferite, una in care ciripesc pasarele, copii joaca sotronul pe asfalt si toata lumea iti zambeste versus cealalta in care oamenii mananca tacos din oale imense de metal ce fierb direct pe trotuar si in care colegul meu mexican nascut si crescut in mexico city transpira visibil cand e nevoit sa opreasca la semafor. aceeasi senzatie de stranie alternanta o resimt cand mergem cu masina pe una din autostrazile (nesuspendate) ce taie orasul. cinci minute de o suta patruzeci la ora prin favela (termen brazilian de fapt, care in mexico se traduce prin barrio), cinci minute printre zgarie nori pe care atarna toate firmele cele mai cunoscute si mai mari din lume. nu uit ce mi-a zis nadia: ei bine, eu prefer sa nu opresc la rosu cand merg prin mexico city dupa zece seara, oriunde as fi. daca ma opreste politia, macar ma opreste politia, nu m-am oprit eu ca proasta.

dat fiind ca esti permanent avertizat de ce ti se poate intampla, traiesti o paranoia permanenta. este primul loc in care am fost vreodata in care mi-a fost literalmente frica pentru viata mea cand m-am urcat intr-un taxi si cred ca noi, europenii in general, am cam uitat cum se simte chestia asta. groaznic!

ei bine, ce ti se poate intampla? cel mai frecvent este sa fi rapit, uneori chiar de soferul de taxi care profita de faptul ca habar n-ai de capul tau si te duce intr-un soi de ferentari la puterea -10 in care vei fi fortat sa insotesti un grup vesel pana la un bancomat pentru a extrage ce ai pe card. ai mai mult de 500 de euro cat poti scoate din bancomat intr-o zi? ei bine, ai castigat o noapte de cazare in cartier, caci oamenii te vor gazdui in vreun beci ca sa poti sa mai faci si maine un drum cu ei la bancomat. ai o gramada de bani pe card, felicitari, esti in concediu in iad.

sigur, asta e mexico city, monterrey e altceva, acolo e un soi de afganistan in care esti impuscat pe strada pentru ca ai facut eye contact cu cine nu trebuie. dar monterrey e un alt subiect, merita timp si litere separat.

Anunțuri

Written by ghelme

Mai 2, 2011 la 4:21 am

Publicat în Uncategorized

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. ce bine e sa ai abilitati in astfel de conditii, sa poti deveni invizibil cand ai nevoie, sa poti sa te teleportezi…

    AnaAyana

    Iunie 10, 2011 at 5:20 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: