ce'mi place mie

never let the truth spoil a good story

Archive for Mai 2011

smalltime brazilian news

leave a comment »

Peixes Do Dia Jornal, Sao Paulo, 2011

Dusul Brazilian ( duchao brasileiro, lat: dusum brasilicum, /ˈdʃ/  /do/ /brəˈzɪl/)

Personaj fantastic din mitologia braziliana, prezent in numeroase poeme si legende populare cu transmitere orala in regiunea Sao Paulo, precum si in mai mica masura in statele inconjuratoare din Brazilia. Este, in genere, considerat un spirit pozitiv, asociat cu igiena corporala si buna dispozitie pe care numai un miros personal placut o poate oferi, dar are o latura ludica, usor malevolenta sau chiar sadica. Este reprezentat adeseori printr-o pictograma a unui om care fuge in pielea goala pe o strada evident plina de lume, mai rar ca un om lesinat in cada sau care se acopera cu o patura cu motive traditionale.

Femeile in varsta povestesc o versiune a mitului mai putin raspandita in prezent prin care Dusul Brazilian a fost candva un seducator tanar scotian numit McCheap, ce a emigrat in Brazilia fugind de aberantul obicei al vremii de a plati pentru apa calda la dus si care, ajuns la destinatie dupa 24 de ani de peripetii pe o pluta in Atlantic vaslind inutil impotriva GulfStream-ului, a suferit o emotie prea puternica atunci cand a descoperit ca in tara visurilor sale trebuie sa plateasca si apa rece. De aici spiritul usor contradictoriu si vindicativ al Dusului Brazilian de astazi, reminiscenta a alternantei rece cald specifica dusurilor din patria sarmanului McCheap, dar cu o nuanta violenta data de schimbarea brusca, imprevizibila si necontrolabila a temperaturii apei revarsate peste victimele inocente si bine sapunite.

Dusul Brazilian este frecvent insotit in povestirile localnicilor de Fereastracarenusenchide Desiafaraploua si de Amberelasticla Dardesfacatorioc, alte doua personaje mitologice de acelasi calibru din panteonul specific regiunii. In cele mai populare versiuni ale legendei, incepe prin a chinui pe toti cei ce ii calca in cada pe care ii supune la probe de foc si gheata carora cei nedestoinici nu ii rezista nici macar un minut, dovedindu-si slabiciunea morala si fizica. Este imblanzit mai mereu la final de eroul local Ghelmezinho, care, desi initial se descurajeaza si jura ca nu mai face baie in America de Sud niciodata, dupa patru zile si nopti de suferinta si post negru de bere, indrumat de zeul ploii de vara Umbanda (sincretism !!??), reuseste sa parcurga intreg traseul initiatic presarat cu arsuri si ingheturi teribile ce reprezinta simbolic alternanta dintre rau si cand credeai ca nu se poate mai rau, iata ca greseai.

…….

Nota: randurile de mai sus reprezinta ultima intrare din jurnalul doctorului Ghelmezao, pus la dispozitia noastra cu amabilitate de organele de ancheta ce investigheaza subita pierdere a facultatilor mentale a celebrului imaginolog si colportist ce a fost gasit de catre personalul hotelului in care locuia in Sao Paulo delirand pe mocheta intr-o limba inexistenta care seamana cu portugheza din punct de vedere fonetic, dar este, de fapt, o insiruire de onomatopee gen: arde, fiert, auauauuu, maiculita ce durere, cancer friguros si rece…

Anunțuri

Written by ghelme

Mai 17, 2011 at 2:33 am

Publicat în Uncategorized

airport bits

leave a comment »

Stii ca esti un flying head cand intri intr-un magazin la mall, probezi o pereche de pantofi si iti plac, dar nu poti sa dai snooze unei intrebari care ti se invarte in cap: oare bipaie?

******************************************************

Unii injura babele in troleibuz: mamaie, te cauta moartea pe acasa si tu ocupi aci locu pe scaun! Altii le traverseaza pe la semafor, grabindu-le usor si tandru cand se face rosu: haideti mai repede ca vin masinile! Eu le conduc la poarta, in Schipol.

Le vad cum ma vad, ma ochesc din zborul de la bucuresti la amsterdam, simt crosshairu rosu de sniper cum mi se plimba cand pe mutra, cand pe ceafa. Aha, a raspuns in engleza ca nu vrea zahar in cafea, asta stie cum merge treaba, e umblat exact ca fi’miu.

Incep cu o intrebare inocenta, de deschidere. Cal la f3, nonagresiv, neasteptat, complet reversibil: nu va suparati, aici scrie pe bilet unde trebuie sa mergem ca sa luam urmatorul avion? Aici, sub gate?

Zambesti, ce sa faci, explici (nu ca n-ai stii in ce te bagi, dar nu te poti abtine): da, dar chiar cand ajungeti tre sa verificati ca e tot la poarta asta, ca se mai schimba.

Babele isi desfasoara cu rabdare de paianjeni planul insidios; o alta mutare aparent fara legatura cu prima, dupa ce servim in liniste senvisul. c2:c4 si miroase a fianchetto, e clar ca ai in fata un adversar redutabil care vrea sa te atraga in afara apararilor conventionale: si cum facem sa vedem daca nu s-a schimbat poarta?

Primul impuls e sa iei dracu pionu ala: va uitati pe ecranu ala mare!

Te temperezi insa, nu asa se joaca acest joc, unde am ajunge daca am fi badarani cu bunicutele astea mai pline de dezacorduri gramaticale decat un maidanez de purici…  declini politicos gambitul cu un e7:e6 defensiv: eh, vedeti aici in colt, aveti numarul zborului, il tineti minte si cand vedeti niste televizoare multe, incepeti sa cautati acolo codul asta si vedeti ce scrie la gate si pe urma o luati dupa indicatoare, ca aeroportul din amsterdam este cel mai organizat din lume, e imposibil sa va rataciti.

d2:d4 urmeaza implacabil si esti in plin hipermodernism sahist. Deschiderea Reti – Zukertort: Da’ scrie cu litere mari? Ca noi nu prea vedem asa bine ca dumneavoastra la distanta.

Profilul e invariabil acelasi: din focsani sau, ma rog, greater vrancea area, merg la copiii plecati de zece, cinspe ani in state sa isi vada nepotii, nu stiu boaba de engleza, dar zic un thank you de holywood pana si cand sunt intrebate daca vor cu pui sau cu branza. De obicei le duc pana la panou sa vad ca au aceeasi poarta si pe urma le asez cu fata in directia corecta, le zic dupa ce numar sa se uite si le dau drumul la vale. Azi mi-am amintit insa ca si noi vrem sa emigram in state, ca or veni si parintii nostri in vizita la noi si le-am dus pana la poarta ca sa ma asigur ca e totul ok. Pe ultima parte a drumului, in timp ce topaiau si gafaiau in urma mea se intrebau una pe alta: maica, da’ la intoarcere cum nimerim noi singurele avionu de bucuresti?  Stii ceva, mamaie, nu intinde coarda J

******************************************************8

O evident sudamericanca de 20 de ani si un metru 20 trece hopa tropa prin boarding check-ul pentru sao paulo. Gagica de la klm, o olandeza albastra de trei metri lungime ii zambeste initial, apoi se uita inca o data pe boarding pass si incepe sa strige dupa ea:

– hey, hey, this is the boarding gate for sao paulo.

– yes, I know that.

– we are not boarding for lima flight, that is the next flight after this one

– ok

– you cannot board now, you have to wait until boarding for sao paulo is finished

– no way, why is that?

– because you are not going to sao paulo, doooh!!

– oh, but I am going to sao paulo!

– yeah, right, so then why does it says lima on your boarding pass?

– because that is my name, adriana lima!

Eu, razand:

– you get that a lot, don’t you?

Nu mi-a raspuns.

Nu, nu adriana lima aia, alta adriana lima, una de 120 de centimetri, cum ziceam.

****************************************************

Airbus-ul cu care am zburat 12 ore avea vopseaua cojita pe cockpit pe urmele armaturii metalice. Se vedea ca zgariat. M-am abtinut cu greu sa intreb echipajul la boarding daca au avut un catfight recent si cine a castigat. Probabil ca daca nu imi reverberau inca proaspete in minte avertismentele din Houston: “any inappropriate comment or any joke will result in you imprisonment” nu as fi rezistat jocului de cuvinte. Asta si cu cusca neagra de marimea unei cabine de fotografii automate in care politia mai baga din cand in cand cate un african mai dubios care iesea zece minute mai tarziu de acolo cu o privire ratacita.

*************************************************

Apropo de KLM, as vrea sa merg la team building cu ei, ii vad mai des si ii cunosc mai bine decat pe colegii mei. Ce le-as mai barfi pe nesuferitele alea doua de pe amsterdam bucuresti cu prietenele mele de pe amsterdam mexico city. Sunt sigur insa ca la KLM team buildingul se face in olanda si asta nu suna prea apetisant pentru mine..

Written by ghelme

Mai 16, 2011 at 2:53 am

Publicat în Uncategorized

happiness

with 3 comments

E dimineata devreme in America

Astazi imi voi cumpara o palarie texana, imi zic ridicandu-ma din pat

Trebuie sa gasesc un magazin de palarii, imi zic ratacind pe strazile pustii

Oare pe cine sa intreb, ma rasucesc sub soarele orbitor texan

Oare unde sa ma ascund, transpir in punctul focal al turnurilor de sticla

Oare cat mai e pana la magazin, imi tarai picioarele radiografiat ca un bagaj abandonat

Ce bine ar fi fost sa am acuma o palarie texana

Putin mi-ar fi pasat de soare

As fi putut merge oriunde

Pana la capatul pamantului sau macar al strazii

Cedez si ma prabusesc prin prima usa ce se deschide

Tot corpul imi tremura de usurare in aerul conditionat

Doar coada ochiului mi se agata in semnul cu bookstore

Trec zambind pe langa rafturile cu christian literature

Trec zambind pe langa rafturile cu christian living

Trec zambind pe langa rafturile cu bibles

Cu bible comments

Bible covers

Bible sign cards

Bible reading devices

Trec zambind pe langa teen faithpoint

Am citit tot ce aveti de banks

De martin, stephenson, stross si herbert

Nimeni din univers nu a citit tot ce aveti de orson scott card

Plin de mandrie si frig, ma pregatesc sa imi reiau epopeea

Cautarea in soare

Navigand agale spre iesirea din argos, vad raftul de poetry

Un raft mic de tot, plin cu shakespeare si jim morrison

Cu iliada si bob dylan

Cu dante aligheri si tom rollins

Deschid o carte si citesc despre un tip care isi cheama pisica acasa

Un motan gras si batran

Care abia mai poate sari gardurile vecinilor

Ma asez pe covor

America se trezeste agale in timp ce eu citesc lungit pe covor

O aud cum se revarsa pe strazile inguste scufundate in soare

Nu se grabeste nicaieri, e sambata dimineata

Nu ne grabim nicaieri nici eu, nici ea

That would be 49.99, sir

How did you find things today, sir

Not enough poetry, man

I am sorry to hear that, sir

No, I am just saying, you know

Would you like to sign up for a discount card

No, I am coming from far away

From far, far away

Nothing to do with discount cards there

We just pay the full price

For our poetry books

Written by ghelme

Mai 7, 2011 at 8:07 pm

Publicat în Uncategorized

México, mi corazón podría ser enterrado aquí III

leave a comment »

Ce-I drept insa, Montmartre avem intr-o gramada de locuri, nu in ultimul rand in Paris, asa ca am ajuns la concluzia ca imi place Mexico pentru ca nu e nimic mai mine pentru mine decat un Montmartre plin cu mexicani. Imi place Mexico pentru ca imi plac mexicanii, de fiecare data cand am venit aici m-am simtit ca un politician in vizita in bazinul lui electoral, ca Obama in Maryland sau Iliescu la Vaslui.

Cand faci cunostinta cu mexicanii si de obicei suntem eu versus opt, zece, esti pus intr-un soi de zona de carantina, se uita la tine cum se uita gastele la un ratoi: anatidae, anatidae,  dar ceva nu se leaga. Faptul ca vin din Romania e cumva neutru, nu au nici o referinta despre romani, iar eu gasesc de cuviinta in general sa ma explic printr-un “Romania, din Europa” ce e urmat invariabil de un aaah general. Sigur, pe alocuri mai gasesti in aeroport, loc cosmopolit, cate o perchizitionatoare de bagaje care te intreaba daca ai usturoi in rucsac sau cate un suporter barcelonez esuat peste ocean care cade in visare cu gura pana la urechi si te intreaba daca mai traiesc Hagi si Gica Popescu.

Daca esti insa genul care stie sa zambeasca in timp ce vorbeste si care rade mai tot timpul in primul rand de el, apoi de viata si de americani si nu in ultimul rand de persoanele de fata in mod aleator si nonexclusiv, oamenii se deschid imediat si te adopta. Dupa ce se lamuresc ca esti un gringo altfel, mai pe gustul lor, care mananca maciza cu habanero razand cu lacrimi de durere si repeta ca un papagal orice cuvant mexican ce I se pare ca suna mai interesant, iti ofera afabilitatea si caldura pe care si-o arata doar intre ei.  E interesant ca ii gasesc nu ospitalieri ca romanii, care incearca sa impresioneze mereu strainii cu ce au mai bun prin casa, ci cumva diametral opusi, extrem de prietenosi o data ce s-au lamurit ca esti un mexican care nu vorbeste limba. De altfel, mi-au spus in mai multe randuri oameni care nu se cunosc intre ei:  Radu, you are mexican as long as you keep your mouth shut.  Evident, le-am raspuns de fiecare data ca asa ceva este imposibil, vor trebui sa ma naturalizeze asa, vorbind in continuu..

Oricum, ce se intampla cand se intalnesc niste mexicani este spectaculos. Se pupa, se bat pe spate, isi strang mana cu intorsaturi din incheietura ca in clasa a saptea, apoi mai baga o runda de bataturi pe spate, se intreaba unu pe altu comestas pana cand imi vine mie sa raspund ca nu mai suport repetitia stearpa de studiu. La inceput am fost socat, apoi caustic, i-am intrebat de ce se poarta ca neamurile care au emigrat acu zece ani si se intalnesc la nunta la ala micu, dupa aia am intrat in hora stingher si stangaci, niciodata sigur de ce se presupune sa fac imediat dupa ce dau mana in timp ce ma pup pe obraz cu cineva, pentru ca acuma sa fiu entuziast. Ma dau cu o tona de DKNY dimineata cand plec de acasa si petrec toata ziua ciocnind piept in piept ca ouale de pasti cu cine imi iese in cale. Zic comestas ca nimeni altul, dupa o runda de sase sapte ture cu ospatarul din restaurantul hotelului, il las sa ma flateze cascand niste ochi cat cebolele cand intreb in engleza unde e veceul.

Dupa cate mi-am dat eu seama, mexicanii sunt un amestec savuros de “on ira tous au paradis” latin cu nuante puternice de “lasa-ma ca o sa te las si eu imediat” peste care s-a grefat un soi de politete si modestie tipic americana.  Imi povesteste un Carlos (e plin de carlosi in mexic, cand te intalnesti cu cineva necunoscut pe strada poti fara grija sa ii zici direct Carlos, in cel mai rau caz iti raspunde ca frate-su e acasa), imi povesteste un Carlos deci ca taquerias de la coltul strazii, tarabele pe roti unde patru, cinci insi manufactureaza in foc continuu bombe gastrice ce trebuie vandute imediat ca altfel topesc metalul cosmeliei si cad prin asfalt, sol si ce o mai fi pana in china, taquerias, deci, reprezinta un egalizator social incredibil. Vezi la coada la otrava oameni care s-au spalat ultima oara pe vremea cand Reagan facea caterinca de rusi, intercalati cu niste impecabili in costume de finanta mondiala. E frecvent pentru milionarii mexicani sa isi opreasca limuzinele in fata unei trotinete si sa se aseze la coada pentru un “al pastor”. De altfel, mi s-a explicat ca exista la nivelul societatii o toleranta foarte redusa fata de opulenta afisata. Am fost la masa in Monterrey, cel mai bogat oras al Mexicului, si acolo am dat peste gigibecali local, un patron de echipa de fotbal de liga intai care a adus Nike ca sponsor al federatiei mexicane de fotbal si care venise relaxat conducandu-si masina personala, un seria 5. Sigur ca jumatate din terasa era ocupata de garzi de corp care mancau in scarba al saptelea pranz al zilei, dar ideea ca seria 7 i s-a parut prea mult unui astfel de ins este in sine ceva ce da de gandit. Exista si exceptii, cand patronul unei companii cu care lucram ne-a invitat la masa, a trimis masina lui personala dupa noi. Colegul meu care stia cum stau lucrurile m-a avertizat razand sa nu imi prind degetele in portiera. Ei bine, portiera din spate era mai grea decat jumatate din masina mea si cam tot atat de lata, iar cand am ciocanit geamul blindat am simtit ca si cum bocan in perete sa enervez vecinul, dar se spune ca tipul respectiv a avut o drama in familie acum zece ani despre care nimeni nu stie absolut nimic. Oricum, alt milionar de bun simt cu manecile suflecate pana la cot, am pescuit impreuna cu destele dupa crevetii ce ne cadeau de pe tostadas in bolul de salsa (ce definitie am si eu pentru bun simt).

Acuma partea ailalta cu harnicia am abordat-o cumva si mainainte, dar poate ca un exemplu concret serveste de lamurire finala. Eu am fost chemat aci de la distanta, din Europa mai exact, ca sa ii ajut pe niste oameni sa explice clientului ca lucrurile pot fi si simple si ca nu doar ce e complicat e bun. Si cand veni vorba sa mergem sa discutam cu clientul respectiv, alaltaieri carevasazica, stabilim anterior ca la ora noua tre sa fim acolo, prin urmare urmeaza ne intalnim la ora noua in alta parte, adica la birou sa luam un taxi. N-am comentat nimic, ca nu era cazul sa fac eu pe viteazul care se scoala cu noaptea in cap. Asadar, ne intalnim la noua, ceea ce inseamna ca pe la zece suntem toti si ne urcam intr-un taxi sa ne hurducaim pana la client. Ajungem la zece jumate, tocmai bine sa servim o cafea la starbucksul de la parter si urcam sa incepem munca. La unspe ne-am lamurit in ce sala ne asezam dupa mai multe iteratii, la doispe fara un sfert, dupa 45 de minute de munca din greu, clientul ne zice ca ii pare rau, dar de la doispe are o alta intalnire planificata de mai multe luni. Ce sa facem, ne mutam in alta sala unde ne verificam conturile de facebook, twitter, gmail si ce om mai avea fiecare pana se face unu jumate si ni se face foame. Numai bine plecam la masa ca oricum incepuse barcelona cu real. Cam pe cand trageam de o cafea post apocaliptica, sunt asigurat ca nu e graba, ca si clientul a terminat sedinta si a plecat sa manance ceva, ca doara e fiinta umana, mexicana, nu altceva. Ne intoarcem in birou la patru si ne pregatim sa reluam discutiile fierbinti care incep la cinci jumate si se termina pe la sapte jumate ca deja se innopteaza si asta seara joaca santos cu cruz azul.

Sigur, nu pot sa ma plang, asa munca sa tot fac, dar un dram de nedumerire tot imi ramane in cap ca doara am zburat doua zile bucuresti amsterdam houston mexico city ca sa stabilesc niste chestii cu oamenii astia si cand colo iata ca nu e cine stie ce graba.  Pe drumul spre casa, project managerul imi zice ca e foarte incantat, ca a vorbit cu Carlos, seful echipei de la  client care i-a zis ca e foarte multumit de ce s-a intamplat azi si ca in sfarsit are senzatia ca lucrurile se misca in directia buna. Stiti cum e, statisfactia lucrului bine facut, motiv serios sa bem o bere.

E cinstit totusi sa zic ca acest Carlos de la client nu este un oaresce Carlos, este acel Carlos cu care am petrecut o sambata intreaga in prima mea vizita in Mexico si cu care m-am cocotat pe piramidele din Teotihuacan despre care mi-a povestit pe drum tot ceea ce se poate povesti. M-a intampinat razand si am petrecut prima jumatate de ora din prima repriza de munca de 45 de minute batandu-ne pe spate, intrebandu-ne hola, comestas si promitandu-ne inca o data ca o sa ne trimitem pozele pe care le-am facut unul celuilalt. Nu pot sa nu ma laud si sa trec cu vederea ca omul, fan danbrown declarat, mi-a aratat ca elev petrache in ciclul gimnazial ipad-ul lui pe care stralucea pendulul lui foucault citit 85 la suta. Nu stiu altii cum sunt, vorba poetului, dar eu cand reusesc sa conving un fan danbrown sa citeasca pendulul lui foucault simt ca n-am trait degeaba pe lumea asta. Si imi zice Carlos: uite Radu, ti-am urmat sfatul si am citit cartea asta, aproape am terminat-o, da’ e tare grea, e in engleza si tre sa fiu sincer cu tine si sa iti marturisesc ca pe alocuri n-am inteles nimic, dar mi se pare pare incredibil cum a putut cineva sa scrie asa ceva inainte de wikipedia. Da, mai Carlos, e normal sa fie grea, ca  e o carte despre carti, e o metacarte, nu e danbrown, este despre danbrowni.

Nu va povestesc ce am facut in a doua zi la client impreuna cu partenerii mei, ca o sa ma urati si ma urati degeaba ca de cele mai multe ori chiar muncesc de imi rup creierii…

Ma rog, nu povestesc acum…

Written by ghelme

Mai 6, 2011 at 8:11 am

Publicat în Uncategorized

México, mi corazón podría ser enterrado aquí II

with 2 comments

Dar ma simt cumva in neoranduiala, am trantit un titlu sentimentaloid si apoi am inceput sa critic mancarea si taximetristii. Bine, nu taximetristii, dar o sa ajung sa fac si asta la un moment dat. Ar trebui sa ma asez un pic si sa imi pun gandurile in ordine, sa incerc sa pun in scris ce imi place mie in Mexico.

Hai sa nu stau totusi, imi e ca de obicei foame, asa ca mai bine merg sa mananc ceva. Am chef sa merg in Condesa, am auzit ca e un Soho al Mexico City si cum n-am fost inca in Soho, imi zic de ce nu. E inca lumina din aia orbitoare de tropice afara, dar se simte ca incepe sa paleasca in intensitate, se va insera in curand. Nu trebuie sa imi fac griji, Condesa e foarte aproape de colonia WTC unde sunt eu cazat, voi lua Metrobus-ul pana acolo, iar la intoarcere voi comanda un taxi asa ca o sa fiu in siguranta. E o chestie interesanta cand iti propui sa mergi undeva in Mexico City, trebuie sa afli nu doar daca e sigur sa fi singur de unde pleci si unde ajungi, ci si prin punctele intermediare. Ma rog, pana la urma e si o chestie de obisnuinta, iar eu m-am mai relaxat un pic fata de cum eram cand am fost prima oara aici.

Iau autobuzul deci, Marco a fost foarte amabil si mi-a dat Bus Pass-ul lui asa ca ii mai scad patru pesos din credit si sunt in interiorul statiei. Am grija sa nu ma urc pe usa femeilor, aici femeile au un sector special al lor in partea din fata a autobuzului unde barbatii nu au voie sa urce. Cand e liber ca acuma, nu prea conteaza si lumea se amesteca, dar cand e foarte aglomerat, daca nu vor sa fie pipaite la inghesuiala, trebuie sa se urce in zona in care barbatii nu au voie. Daca nu fac asta, inseamna ca le place smotoceala, e un fel de consens respectat aproape cu sfintenie, in definitiv, nu am vrea sa se simta prost vreo amatoare de manipulare ca a urcat prin locul potrivit si a ramas nemolestata.

Merg patru statii, Nueva Leon, una cu un nume ce provine din Nahuatl si pe care n-o pot pronunta, apoi Campeche si cobor la Sonora. Apropo de Nahuatl, asta e un soi de trunchi de limba azteca ce s-a combinat cu spaniola ca sa formeze ce se vorbeste in Mexic azi. Daca pot sa prind orice cuvant in spaniola imediat, toponimele sau cuvintele ce vin din Nahuatl.. ei bine, nici nu ma stradui macar. In definitiv, numele limbii arata cam ce soi e. Cateva alte exemple: Chapultepec, Nezahualcoyotl, Tlalnepantla, Cuauhtemoc si tot asa. Ma rog, limba aglutinanta, ce mai. Oricum, e de retinut ca chocolate provine din Nahuatl.

Cobor si o iau pe stradute, Condesa este un cartier care s-a construit pe pamanturile a doua contese (sic) si unde prin prima parte a secolului XX au inceput sa se relocheze starurile cinemaului mexican.  Poate nu stiati, probabil nu stiati, eu nu stiam cu siguranta, dar cinemaul mexican a avut o perioada de glorie si aur in anii patruzeci, cincizeci. Apoi cartierul a cazut in paraginire, peste vilele europenizate art noveau si art deco (wiki J) s-a cam asternut praful pana cand a fost descoperit si recucerit de hipsterii de acum douazeci, treizeci de ani care au profitat ca era ieftin, verde si superb si au mutat aici epicentrul snobismului mexican. Azi e un amalgam de rezidente care mai de care mai fotogenice raspandite pe niste alei cu ficusi si palmieri imensi pe mijloc. Se zice ca e plin de puburi si restaurante, ei bine, nu e centrul vechi din Bucuresti, nu e terasa langa terasa, sunt risipite, trebuie sa le cauti, sa le descoperi, sa le incerci.

Ziceam mai devreme ca mexicanii iubesc mancarea mexicana, ei bine, exista o exceptie notabila. Nu imi dau seama daca hipsterii nu au ajuns inca in etapa in care sunt la noi, aceea a asumarii experientelor locale, fie ele si compuse din tigani care canta la scripca si vand bere de care nu a auzit nimeni, sau daca au depasit cu totul faza si sunt in reflux de sentimente patriotarde, dar in cartier la ei nu calca picior de chili, de orice fel ar fi el. Restaurantele sunt italian, italian, japonez, italian, vietnamez, italian, japonez, brazilian, argentinian, japonez, japonez, italian. Printre restaurante se strecoara creperii, vinho baruri portugheze, baruri de fructe, patiserii si gelaterii.

Merg agale si nu ma pot hotari, mi-am promis ca sar peste tacos si tortilla in seara asta asa ca asortimentul de localuri se potriveste perfect cu planul, dar japonezii mananca putin dupa parerea mea, iar intr-un italian n-as intra pentru ca tocmai facusem ieri o caterinca cu Marco cum ca nu m-as duce in Italia la un restaurant mexican in ruptul capului, asa nu vad de ce as incerca un italian in Mexic, deci ma simteam cam prost acuma. In fine, incepe ploaia, o ploaie usoara de vara care ma face sa grabesc pasul pe sub copertine ferindu-ma din calea ospatarilor ce strang mesele de pe trotuare. Recunosc un nume pe care l-am vazut pe wikitravel, Café La Gloria, si incerc din rasputeri sa imi amintesc ce dracu am citit despre el. O fata foarte frumoasa ma vede cum strang din ochi si pumni si ma contorsionez la fata in chinurile anamnezei pe burta goala si ma invita inauntru. Nu pot refuza si prima constatare este ca ospataritele sunt importate de pe undeva, pur si simplu nu exista mexicance atat de frumoase. Probabil ca o sa scriu la un moment dat ceva si despre mexicance, nu acuma ca nu vreau sa imi stric buna dispozitie.

Ploaia se opreste un pic, apoi porneste din nou mai puternic, caldura ce se ridica din asfalt miroase a flori si imi aminteste de noptile de august de acasa, un chitarist mai vechi decat toate chitarile din lume se materializeaza de undeva imbracat intr-un impecabil costum negru pe care probabil il pastreaza de pe vremea cand era bancher evreu in Germania nazista si este agatat de un geaman al lui Zombie 6 care pana mai adineauri hohotea in mijlocul unui grup de alex leo serbani si care acum incepe sa tune o romanta spanioleasca cu o voce ce face sa palpaie lumina luminarilor de la trei mese distanta.  Timpul sta in loc.

Intind mana spre paharul cu Perrier si magia se rupe, mi se face foame si incep sa ma gandesc daca asta e cumva genul ala de loc unde nota de plata este suficient de mare cat sa imi fie jena sa o trec in expense report. Deschid meniul si ma bufneste rasul, aici un coq au vin este mai ieftin decat doua servetele in Paris. Imi iau bouilabasse si un peste cu un nume prea lung ca sa conteze, zambesc absent pe fundalul soporific al conversatiilor in spaniola ce ma inconjoara si ma linistesc si ma uit curios dupa vanzatorii de mingiute luminescente ce cutreiera terasele mai mult ca sa se ascunda de ploaie decat in speranta vreunui client intr-un loc atat de simandicos.

E Montmartre, dar e un Montmartre fierbinte si sincer, mirosind imbatator a ce ar fi daca si exacerbandu-mi melancolia de calator singur. Ma gandesc la voi, la fiecare dintre voi in parte, ma gandesc incet, imi las mintea sa se prelinga peste imaginile voastre, cu siguranta dormiti acum, e aproape cinci dimineata la Bucuresti si cumva pe nesimtite ploaia va sterge contururile, va amesteca in culorile noptii ce s-a lasat demult. Mi se intampla cand sunt in Mexic, seara tarziu, daca sunt singur si nu am vorbit toata ziua cu nimeni, sa ratacesc intr-o stare de confuzie similara jet lag-ului in care nu imi mai este clar daca am venit in Mexic de undeva sau m-am nascut aici si urmeaza sa plec pentru scurt timp peste ocean sa va cunosc pe voi.

Taxiul are geamurile aburite si nu vad aproape nimic. Cunosc insa zona destul de bine, am batut-o pe jos in ultimele doua zile suficient cat sa imi dau seama ca taximetristul ma ocoleste enorm. Ma amuza constatarea ca primul, dar primul taximetrist din Mexico City care a pornit ceasul imi face un tur al cartierului la ora asta din noapte. Cobor si ii dau zambind fara sa zic nimic dublu fata de cat a aratat aparatul, costul taxiului este oricum insignifiant. Imi zambeste inapoi si imi spune in spaniola, in timp ce imi intinde cartea lui de vizita, ca m-a ocolit pentru ca pe Insurgentes a fost un accident si era foarte aglomerat.

Written by ghelme

Mai 2, 2011 at 6:17 am

Publicat în Uncategorized

México, mi corazón podría ser enterrado aquí

with one comment

During 1938 Breton accepted a cultural commission from the French government to travel to Mexico. After a conference at the National Autonomous University of Mexico about surrealism, Breton stated after getting lost in Mexico City (as no one was waiting for him at the airport) „I don’t know why I came here. Mexico is the most surrealist country in the world”.

Avand in vedere ca din primele patru luni ale anului asta mi-am petrecut una in Mexic, as putea sa pun mana pe tastatura si sa scriu un ghid de calatorie despre ce si cum si unde si ce sa nu si tot asa. chiar as putea, mai ales ca am inceput in sfarsit sa inteleg care e diferenta dintre tacos si tostadas, stiu sa mananc un taco dupa metoda „watch the dog” si am depasit nivelul minim de intelegere al realitatii lingivistice inconjuratoare care este „una serveza, por favor”. n-am nici chef, nici motiv insa, asa ca daca vreti sa mergeti vreodata in mexic si nu stiti ceva, intrebati-ma si o sa va zic atunci.

imi place in mexic, este tara pe care as putea-o iubi daca am fi mai mult timp impreuna. si ca sa fim bine intelesi,  in romania iubesc doar clima, restul mi se pare un amestec haotic si agresiv de culturi si proaste obiceiuri. cu cat stau mai mult departe de tara, cu atat o vad cum am vazut crestinismul dupa ce am citit istora religiilor de eliade. da, ok, inteleg de unde venim si cum am ajuns aici,  dar cand se pierde sarmul ignorantei ramane doar frustrarea impotentei. si imi dau seama cum suna asta. mexic e cum ar fi romania cu coaie, e locul unde oamenii si-au asumat suprarealismul si l-au facut parte din rutina. ma doare sufletul cand simt fibra comuna, spiritul pamantului si al mortii care ne uneste si ne cheama si apoi imi amintesc de superficialitatea radacinilor noastre. destul insa cu sentimentalismele, sa trecem la fapte..

mexic este locul unde oamenii intarzie. seriozitatea nu are nimic de a face cu timpul aici, iti dai seama dupa doua zile in mexico city ca ceasurile sunt doar obiecte de decoratiune personala sau de interior. oameni sunt atat de nerealisti cand vine vorba de timp incat pur si simplu nu iti mai vine sa le reprosezi nimic. in prima zi a cursului:

– la ce ora incepem maine?

– aaa, noi suntem aici de la cinci dimineata, din cauza traficului.

– sper ca nu va asteptati sa vin si eu la cinci dimineata, eu sunt cazat la hotelul de vizavi de biroul vostru

– a, nu, in nici un caz, hai sa incepem la opt, opt si jumatate.

– bine, la opt jumate sunt aici.

la opt jumate sunt acolo. usa cladirii e incuiata asa ca ma invart in parcare. la noua ajunge primul ins pe care il recunosc cu bucurie. nu are cheia de la cladire insa. la noua jumate ajunge cineva cu cheia. cheia „biroului” in care ne facem treaba este insa la doamna care face curatenie. care apare la zece. incepem la zece jumate. seara intreb din nou: cand ar fi bine sa ajung maine dimineata? tot poporul intr-un glas: la opt cel mai tarziu. zic: bine, hai ca la opt jumate. scena se repeta identic, stau in parcare cu rucsacul in spate si o cafea in mana cel putin o jumatate de ora pana cand vine primul ins care nu descuie usa ca nu are acum, dar macar imi tine companie. in penultima zi, unuia care traise in state niste ani i se face mila si imi zice: radu, cand noi zicem opt jumate, vino si tu o ora mai tarziu, ca n’are sens sa te trezesti cu noaptea in cap sa astepti prin parcari.

mexicanilor le place mancarea mexicana. dau dovada de un entuziasm debordant si incearca in permanenta sa iti explice cat de bun este ceea ce ti-ai comandat. o fac cu atata sinceritate, cumva ma simt ca un copil mic caruia parintii incearca sa ii bage pe gat morcov fiert mimandu-l pe mickey mouse. stau o saptamana undeva si la fiecare pranz se face un consiliu: unde il ducem pe radu sa manance? este fundamental mai important decat ce dracu facem noi acolo cu softul asta. mi se spune in mod frecvent: nu poti sa pleci din mexic pana cand nu mananci asta. se fac planuri de genul: trebuie sa manance neaparat veracruz pescado tacos si pozole blanco, hai sa il ducem azi la pozole blanco ca e mai important decat tacos, e mai specific si poate maine nu mai avem timp sa iesim la masa. ii privesc cu condescendenta cum se agita si le reamintesc periodic: anything, but chicharron, guys! ma leaga o istorie neplacuta de chicharron, m-am rezit intr-o dimineata la hotel si am reusit sa ajung la micul dejun si mi-am trantit pe farfurie langa omleta un soi de nachos inmuiati in salsa verde. nu erau nachos, era chicharron, piele de porc cu gust de piele de porc si textura de piele de porc inmuiata intr-o zeama. cumva sorici pare generos ca nume, chicharron e piele de porc.

nu pot sa zic ca bucataria mexicana ma innebuneste. fata de o friptura de miel in crusta de sare intr-un satuc italian, toata complexitatea si diversitatea sortimentelor pe care le poti comanda intr-un restaurant mexican pare un soi de perpetuu experiment aproape reusit, am uneori senzatia ca bucatarii sunt niste copii care se joaca de-a mama si de-a tata cu niste carne si ardei iute. nu iese ceva rau, doamne fereste, dar e lipsit de rafinamentul simplitatii, este un asalt al varietatilor inepuizabile de ardei iute rasturnate generos peste carne, ce mai conteaza ce carne, important e sa avem bere aproape. imi place, ma bucur de cum imi transpira chelia dupa ce iau o muscatura de tacos con camarrones ala diabla (english translated into ” bitches shrimp” for some reasons), as putea sa mananc toata viata arrachera con chipotle  sau cu jalapeno asada. e cel mai bun lucru din univers? doar daca decupam franta si italia din galaxia noastra.

oamenii gringos care merg in mexic si vorbesc engleza folosesc foarte frecvent expresia politicoasa: „aquired taste”.

– do you like this delicious mole poblano?

– well, i would guess chicken meet with chocolate sauce is an aquired taste

– have you enjoyed your camarrones con nopale?

– i don’t know what to say, i don’t want to sound offensive because i know you have nopale on the national flag and if i would be stranded in desert for 40 days this would save my life, but i would say that shrimp salad with this greenish waterish taste like a cactus stuff is something that you have to grow into…

este mexic o tara sigura pentru turisti? ei bine, e complicat de raspuns. depinde unde te duci, depinde unde anume petreci timpul acolo unde te-ai  dus si asa mai departe. mexico city este un amalgam de cartiere extrem de bizar. sunt zone in care esti la fel de sigur cand mergi pe jos ca in reykjavik, sunt zone in care esti safe, dar doar pentru ca sunt politisti din patru in patru metri. sunt zone unde nu ti se recomanda sa te duci, sunt zone unde nu se duc niste mexicanii care s-au nascut si au crescut in mexico city, doar ca nu in cartierul ala. e foarte ciudata chestia asta cu zonele, sunt niste granite artificiale in mijlocul orasului pe care le poti vedea cu ochiul liber. mergem pe strada si in dreapta e un cartier de 2000 de dolari chiria in timp ce de la trotuarul din stanga incepe un fel de no man’s land presarat cu case pe veci aproape terminate in care daca nu te-ai nascut, nu ai ce cauta. e pur si simplu o strada ce desparte doua lumi atat de diferite, una in care ciripesc pasarele, copii joaca sotronul pe asfalt si toata lumea iti zambeste versus cealalta in care oamenii mananca tacos din oale imense de metal ce fierb direct pe trotuar si in care colegul meu mexican nascut si crescut in mexico city transpira visibil cand e nevoit sa opreasca la semafor. aceeasi senzatie de stranie alternanta o resimt cand mergem cu masina pe una din autostrazile (nesuspendate) ce taie orasul. cinci minute de o suta patruzeci la ora prin favela (termen brazilian de fapt, care in mexico se traduce prin barrio), cinci minute printre zgarie nori pe care atarna toate firmele cele mai cunoscute si mai mari din lume. nu uit ce mi-a zis nadia: ei bine, eu prefer sa nu opresc la rosu cand merg prin mexico city dupa zece seara, oriunde as fi. daca ma opreste politia, macar ma opreste politia, nu m-am oprit eu ca proasta.

dat fiind ca esti permanent avertizat de ce ti se poate intampla, traiesti o paranoia permanenta. este primul loc in care am fost vreodata in care mi-a fost literalmente frica pentru viata mea cand m-am urcat intr-un taxi si cred ca noi, europenii in general, am cam uitat cum se simte chestia asta. groaznic!

ei bine, ce ti se poate intampla? cel mai frecvent este sa fi rapit, uneori chiar de soferul de taxi care profita de faptul ca habar n-ai de capul tau si te duce intr-un soi de ferentari la puterea -10 in care vei fi fortat sa insotesti un grup vesel pana la un bancomat pentru a extrage ce ai pe card. ai mai mult de 500 de euro cat poti scoate din bancomat intr-o zi? ei bine, ai castigat o noapte de cazare in cartier, caci oamenii te vor gazdui in vreun beci ca sa poti sa mai faci si maine un drum cu ei la bancomat. ai o gramada de bani pe card, felicitari, esti in concediu in iad.

sigur, asta e mexico city, monterrey e altceva, acolo e un soi de afganistan in care esti impuscat pe strada pentru ca ai facut eye contact cu cine nu trebuie. dar monterrey e un alt subiect, merita timp si litere separat.

Written by ghelme

Mai 2, 2011 at 4:21 am

Publicat în Uncategorized