ce'mi place mie

never let the truth spoil a good story

Archive for Februarie 2011

Un al doilea echilibru

with 2 comments

Echilibru se numeste blogul domnului Ion Iliescu si, dincolo de numele pe care il gasesc foarte inspirat, este un blog destul de plicticos, ce abunda in luari de cuvant ale proprietarului prin diferite sedinte si comitete. Chiar acum, cand scriu textul acesta, ultimul mesaj al domnului Iliescu poarta titlul “Expunere la reuniunea C.N. al PSD” si, daca ignoram apelativul “dragi prieteni” cu care incepe, respira un parfum bolnavicios de indemn la lupta pentru unitate si solidaritate in infaptuirea unui viitor luminos pentru patria noastra. Nu resist niciodata sa citesc mai mult de jumatate de pagina din ce scrie domnul Iliescu, dar titlul blogului ma atrage de fiecare data atunci cand deschid Google Reader. ECHILIBRU, scris chiar asa, cu Caps Lock, un echilibru tipat conform cu regulile de azi ale publicarii in virtual, un echilibru aruncat in fata cititorului ca standard si scop. Echilibru inainte de toate, pare sa spuna, echilibru cu orice pret ne cere domnul Iliescu mai nou si pe internet. Sa fie liniste in tara!
Este liniste in tara. Contrar strigatelor asurzitoare si disperate pe care unele moderatoare tv le azvarl inspre noi de fiecare data cand deschidem din gresala televizorul nu traim in niste conditii de insecuritate sociala sau economica atat de dramatice sau, orisicum, mai dramatice decat erau inainte, caci trebuie sa ne uitam si de unde am plecat. Fata de alimentara de pe calea Grivitei colt cu Buzesti plina ochi cu chipsuri din creveti vietnamezi, trecand prin nebunia consignatiilor si a blugilor Pyramid din anii ’90 si ajungand astazi aici, suntem siliti sa acceptam ca mai bine ca acuma nu prea ne-a fost niciodata, iar cei ce urla ca unii sau altii au “nenorocit tarisoara” ar trebui sa ia o doza serioasa de Piracetam si sa mearga intr-o excursie, doua de documentare pentru a vedea cum arata cu adevarat o tara nenorocita.
Echilibru de sorginte iliesciana in care traim azi ne asigura un grad ridicat de securitate personala si sociala, o libertate neingradita de a pleca si a veni, de a munci acolo unde suntem platiti mai bine sau de a studia acolo unde ne permitem sa o facem. Avem mai toti case, majoritatea avem masini si televizoare si din ce in ce mai multi dintre noi isi fac concediul in Bulgaria. Cine nu e de acord, sa se intrebe pe sine insusi daca asa stau lucrurile in privinta sa. Si fara “da, dar”, va rog.
De ce vrem altceva atunci? De ce nu gasim acceptabila aceasta falsa alternanta la putere a descendentilor domnului Iliescu? De ce ni se pare o alianta in opozitie intre partidele domnilor Nastase, Antonescu si Voiculescu atat de strigatoare la cer unora in timp ce altii sau aceeasi dintre noi nu putem inghiti in nici un fel o alianta la guvernare din care fac parte politicieni precum domnii Serban Mihailescu, Gabriel Oprea sau Radu Berceanu?
Ei bine, nu pot raspunde acestei intrebari in numele multimilor, asa cum pare sa vorbeasca domnul Iliescu de fiecare data cand ia cuvantul, dar pot sa exprim punctul meu de vedere. Eu consider acest echilibru manufacturat si rostogolit la vale de politicienii de azi si de ieri extrem de periculos pentru mine deoarece distruge in sanul societatii in care inca traiesc niste valori fundamentale. Mai pe scurt, distruge valorizarea pozitiva a muncii, a educatiei si a comunitatii.
Observ cu tristete ca in jurul meu munca a devenit ceva reprobabil, un atribut al prostilor. In tara in care “toti fura”, cei ce nu sunt in stare sa fure se duc la “scarbici”. Profesionalismul si pasiunea in munca au incetat a fi recompense in sine si s-au transformat cumva pe nesimtite in semne de naivitate, de lipsa de intelegere fata de adevaratul sens al vietii. Sunt o multime de oameni care nu muncesc mai nimic, sunt inca de trei ori pe atatia oameni care se prefac doar ca muncesc, umplandu-si timpul intre doua salarii cum pot mai bine. Lipseste o cultura a evaluarii performantei individuale in munca si continuam sa prezervam un model egalitarian in care, pentru ca ne este frica sa fim noi evaluati in mod obiectiv, refuzam sa evaluam la randul nostru, transformandu-ne locurile de munca in intersectia dintre strazile “ce sa ii faci, daca atata poate el” si “eh, parca tu esti mai breaz”. Nicaieri nu se vede mai clar aceasta atitudine generalizata de respingere a dedicatiei si implicarii in munca precum in virulenta preroratiilor noastre cu privire la joburile in multinationale. Sau ma rog, cu privire la acele filiale de multinationale pe care nu am reusit inca sa le corupem cu omniscienta noastra cu privire la valorile fundamentale ale vietii printre care se numara, nu-i asa, si timpul liber in timpul programului. Sigur, nu traim ca sa muncim, dar trebuie sa muncim ca sa traim, nu sa ne prefacem. Suntem inca sub spectrul profetic aruncat asupra noastra de Caramitru la revolutie “Mircea, fa-te ca lucrezi”. Este profund reprobabila aceasta corupere a valorilor, aceasta incurajare a pasivitatii si resemnarii profesionale, dar cum ar putea sta lucrurile altfel cand un vames castiga 10.000 de euro intr-o zi? Cum? Sa-l votam din nou pe domnul Blaga? Sau pe domnul Nastase? Sau pe domnul Sapunaru? Astazi, cand stim ce stim?
A doua problema fundamentala in opinia mea se refera la invatamant. In conditiile in care doar oameni care nu pot sa isi gaseasca altceva mai productiv de facut ajung sa ingroase baza sistemului de invatamant, in timp ce la varf putem vedea adevarate staruri politico-economice ce imbraca mantia modesta a universitarului intelectual doar pentru a se structura in familii mafiote si a pune presiune pe politicieni in directia mentinerii starii de fapt, nu e deloc de prisos sa ne intrebam cati intelectuali avem cu adevarat printre absolventii de facultate? Cati analfabeti termina douasprezece clase? Contrar parerii generale, scoala romaneasca nu este neadaptata la realitatile economice curente pentru ca te invata teorie, scoala romanasca este neadaptata pentru ca iti permite sa o termini fara sa inveti nimic. Scoala este acel loc in care inveti ca nu curiozitatea si efortul sunt atribute ale succesului, pentru ca si cel de langa tine va avea in final aceeasi diploma inutila fara a isi bate capul prea mult. Scoala este astfel neadaptata unui model economic perfect sau optim, dar este in perfecta consonanta cu mediul economic romanesc si, una peste alta, nu o putem acuza ca nu te invata principiile de baza ale “descurcarii”, principii ce, aplicate consecvent, transforma absolventii in oameni ce se vor angaja intr-un loc de munca pentru care se considera prea pregatiti si valorosi pentru a ii indeplini atributiunile cu seriozitate.
A treia lacuna semnificativa a societatii romanesti este comunitatea si, daca este drept ca vina distrugerii sentimentului de apartenenta la comunitate rezida pe umerii regimului comunist, actualul “echilibru” este responsabil pentru inhibarea dezvoltarii naturale a acestui mecanism social si politic. Comunitatea este perfect absenta din viata politica locala sau nationala. Oamenii unui sat dau vina pe prim ministru pentru cele mai marunte neplaceri ale vietii cu atata usurinta incat pare o atitudine normala si uiti sa te intrebi de ce nu au grija sa aleaga primari mai buni, consilieri locali care sa vegheze asupra primarilor si asa mai departe. In “Poiana lui Iocan” de astazi, multiplicata exagerat in mii si mii de carciumi satesti, se discuta cu patos si convingere despre Base si Boc, nu despre primarul comunei care pierde vara ingrijindu-se de propriile afaceri. Pare prostie, dar este mai degraba vinovatie, caci primarul local a fost cel ce a dat galetile cu malai la ultimele alegeri, iar cei ce au luat si au votat mai apoi mai degraba arunca nefericirea lor de zi cu zi asupra unora pe care nu ii vad si care sunt prea departe in loc sa se uite la cei din fruntea lor de a caror coruptie sunt, in mod intrinsec, responsabili. Singurele reactii de tip comunitar pe care le-am vazut in ultimii ani in Romania sunt provocate de tentativele politistilor de a aresta vreun interlop tigan prin Craiova sau marginimea Bucurestilor, altfel suntem o adunatura de indivizi si ne comportam ca atare in relatia cu autoritatea locala. Asta se intampla la tara si se intampla si unele orase mari, dovada ca domnul Mazare continua sa fie alegerea favorite a gospodinelor si gospodinilor de pe malul marii. In Bucuresti si in alte mari orase, peste mita electorala cvasi acceptata se suprapune si sentimental inutilitatii votului si al ineficientei oricarei actiuni civice. Votam ca pe vremea lui Ceausescu, alegand dintre diversi membri ai partidului comunist si singurul indiciu al modernitatii in care traim este faptul ca domnul Vanghelie ne ofera “gratuit” telefoane mobile inaintea alegerilor ca “sa il sunam pe primar si sa ii spunem problemele noastre”. Regret nespus ca nu locuiesc in sectorul cinci, dar ma consolez cu ideea ca oricum nu mi-a acordat domnul Vanghelie atata credit telefonic cat sa ii pot explica eu problemele mele cu Romania de azi in care domnia sa este primar.
O data ce acceptam aceste probleme structurale ca fiind inerente modelului de echilibru social propovaduit de domnul Iliescu si compania, devine evident ca trebuie sa facem pasul inainte si sa rupem acest cerc vicios. Asa cum foarte bine a zis domnul Basescu acum ceva timp, societatea romaneasca, noi carevasazica, am luat-o cu mult inaintea lumii noastre politice. Aceasta ruptura fundamentala ne impinge sa plecam in strainatate, sa inchidem Romania noastra ca pe o carte despre revolutie si reforma scrisa de un autor mediocru si sa ne regasim locul acolo unde valorile noastre fundamentale corespund in mai mare masura cu valorile commune ale societatii. Multi dintre noi au facut acest pas al exilului, multi il vom mai face inca, dar el vine cu un cost al instrainarii, al ruperii de identitatea noastra culturala. Vrem sa traim intr-o societate ce ni se potriveste si ne dorim ca aceasta societate sa fie cea in care imbatranesc si mor parintii nostri. Suntem datori sa facem ceva pentru asta, dar o vom face doar daca vom considera ca avem o sansa.
Iar eu cred ca avem o sansa. Cred ca putem sa pornim din nou la drum, de data asta de jos, dinspre oameni inspre parlament. Avem astazi mijlocul nepretuit al internetului si avem si intelepciunea greselilor din anii trecuti. Si mai avem ceva. Stim ca se poate, am vazut in alegerile din ultimii ani ca, atunci cand credem cu adevarat ca putem face un pas inainte, il facem. Am vazut anii trecuti ca putem sa iesim in piata universitatii pentru a rupe echilibrul, ca putem sa ne convingem parintii, ca putem sa ne bucuram iar de libertatea victoriei noastre.
Trebuie sa iesim azi din expectativa, sa incetam a astepta Partidul ce ne va reprezenta pe noi, sa oprim speculatiile inutile ale politicienilor de rit vechi ce incearca sa ne amageasca cu fracturi, franturi si firimituri reformiste si, pur si simplu, sa trecem la treaba. Este momentul in care iluziile noastre trebuie sa moara si sa fie inlocuite de planuri.
Este momentul sa ne organizam pentru a impinge tara in care ne vom ingropa parintii inspre un nou echilibru!
PS: am intalnit-o pe doamna Macovei intr-un avion ce ne aducea inapoi in tara si primul meu impuls a fost sa ma duc si sa o incurajez si sa ii spun ca nu este singura, ca eforturile ei nu trec neobservate, ca ne da speranta si ca vom veni atunci cand ne va chema.. mi-a fost prea jena sa o fac, o jena stupida, si m-am multumit sa ii zambesc. Am scris acum tot acest text doar pentru a avea ocazia ca in post scriptum sa ii spun doamnei Macovei ca imi pare rau ca am pierdut ocazia sa ii spun ce gandesc, dar ca asta nu inseamna ca nu continui sa gandesc asa.

Written by ghelme

Februarie 13, 2011 at 9:28 am

Publicat în Uncategorized