ce'mi place mie

never let the truth spoil a good story

este gringo es simpatica

leave a comment »

pai am zis ca daca tot sunt atata de stresat ca e prima oara cand predau DAX4R cuiva, macar sa imi las mustata, asa ca mi-am crescut o barbuta si mustacioara de johnny deep chelios si supraponderal, cum ar veni ca sa ma integrez mai bine in peisajul latino din columbia. sau ce imi imaginam eu ca e peisajul latino, ca am descoperit la fata locului ca oamenii sunt, per ansamblu, bine barbieriti. nici vorba de blend in, deci, mai mult a fost stand up, dar ideea ca exista niste oameni care cred ca eu sunt, in general, un mustacios ma amuza pe undeva. am cochetat cu ideea sa le zic la un moment dat ca mi-am lasat mustata in cinstea lor, da’ pana la urma mi s-a parut nu stiu cum si m-am abtinut.

e foarte safe in columbia, dar e un safe ciudat. adica:

eu: e safe aici?
ei: e foarte safe.
eu: pot sa vin pe jos de la hotel la biroul vostru?
ei: este totusi mai bine sa iei un taxi.
eu: de pe strada?
ei: in nici un caz, roaga hotelul sa iti cheme un taxi.
eu: se mai rapesc oameni in columbia?
ei: nu, asta e o exagerare, nu e chiar asa.
eu: adica sunt cazuri rare, se intampla doar in provincii izolate?
ei: bineinteles, de exemplu socra-miu a fost rapit in drum spre colon.
eu: adica tu chiar stii pe cineva care a fost rapit?
ei: ah, da, fiecare columbian are cel putin un membru al familiei care a fost rapit.
eu: si ce a patit socru-tau? e ok acuma?
ei: nu chiar, au cerut rascumparare, am platit rascumpararea si totusi l-au impuscat, apoi au cerut rascumparare ca sa ne dea corpul sa-l ingropam, am platit iarasi, dar nu ne-au dat nimic.
eu: wow!

prin urmare, saptamana mea s-a desfasurat in birou si in hotel. am mancat in hotel in fiecare seara, pana cand am vazut ca vizavi este un fastfood pe care mi l-au recomandat ei (nu poti sa pleci din columbia fara sa mananci la el corral!!) si am traversat, mi-am luat un burger si m-am intors la hotel, ca incepea the good wife pe universal. m-am uitat peste umar cat am traversat strada si am constatat cu usurare ca politistul hotelului ma urmareste cu privirea. da. hotelul are politistul propriu. adica exista unul sau mai multi paznici privati (securidad privado), dar in holul principal al hotelului este nelipsit si un politist.
de altfel, orice cladire are cel putin un paznic, majoritatea paznicilor au arme si caini, iar politistii sunt din cinspe in cinspe metri.
in timp ce imi iau micul dejun pe terasa hotelului, urmaresc cu privirea cum trec camionete cu cate opt soldati in care stau spate in spate in portbagaj cu niste coscogeamitea puscoacele. e un gen de safe foarte nelinistitor.

in general, seara m-au adus ei la hotel, directorul comercial s-a oferit sa ma plimbe cu minicooperul lui, masina ce iese in evidenta ca un veyron in bucuresti, printre marea de loganuri, sandero si cielouri prapadite care umplu strazile bogotei. da, exista o fabrica dacia in medellin inca de dinainte ca dacia sa fie cumparata de renault, asa ca e plin asfaltul de dacii 1300 (1310 nu prea a prins, se pare) si restul de masini asa zis romanesti. cealalta fabrica de masini a fost daewoo, acum a lui chevrolet, asa ca toate taxiurile mai vechi sunt cielo-uri. ca sa ma intorc la el gerente comercial, a doua zi si-a cerut scuze ca nu poate sa ma duca din nou, dar sistemul pico y placa ii interzice sa isi scoata masina din garaj. ei bine, da, in bogota nu ai voie sa iti conduci masina doua zile pe saptamana in functie de numarul de inmatriculare pe care il are masina ta. asta din cauza traficului pe care bogotanii il considera infernal. mie mi s-a parut mai degraba periculos decat infernal. e cam ca la noi dimineata de aglomerat, dar stilul de a conduce este mult mai agresiv, chiar stand pe bancheta din spate a taxiului mi s-a parut ca ce se intampla in jurul meu imi pune permanent viata in pericol, oamenii se arunca efectiv unii in altii indiferent de ce basculanta sau bicicleta conduc si nu aplica decat un soi particular de prioritate, numit prioritatea vehiculului mai mare. am vazut o duba ce a intrat cu curaj intr-o intersectie pe rosu, toti biciclistii si automobilistii s-au oprit la limita ca sa nu dea peste ea, apoi duba a pus o frana brusca si a dat 20 de centimetri inapoi ca sa evite sa fie agatata de un ditamai camionul care a trecut tot pe rosu.

acuma trainingul a mers aproape bine, interesant oricum. ne-am inteles intr-o spangleza hilara. eu ziceam ceva in engleza, oamenii se uitau lung, apoi intrebam cum se zice magazin, cum se zice metoda de plata, cum se zice nu stiu ce si reluam explicatia cu substantivele aproximate in spaniola si restul in engleza. ceva de genul: you have to setup las formas da pago for la tienda in order to determine las quentas for posting into la contabilidad. la inceput oamenii se scarpinau in cap si dezgropau din adancul memoriei de grup cate trei cuvinte ratacite intr-o engleza aproximata. cand au vazut ca pentru mine e mai simplu sa le inteleg spaniola daca o vorbesc incet decat engleza cu accent latino, au lasat balta orice inhibitie si au inceput sa ciripeasca in spaniola (castiliana, de fapt, cum aveam sa aflu). uneori ii urmaream si reuseam sa inteleg ce vor, uneori aveam senzatia ca imi comenteaza un meci de fotbal al lui maradona si asteptam sa strige goooooooooooool. de fiecare data cand reuseam sa inteleg ce zic in spanioala, erau atat de mirati si bucurosi incat ma puneau sa le explic cum de am inteles, cum se zice in romana ceea ce tocmai au zis ei si uite asa am tinut-o patru zile, ei ma intreaba in spaniola (una pregunta, por favor), eu raspund in engleza, ei ma intreaba cum se zice in romana ce au intrebat ei in spaniola, eu le zic in romana, ei ma intreaba ce inseamna ceea ce tocmai am zis si tot asa. unde mai pui ca, la un moment dat, conversam intr-o pauza cu singurul anglofil din incapere despre cum gatesc eu acasa din cand in cand si i-am aratat pe ecranul laptopului ca am si retete salvate in bookmarks, cand a intrat directorul lor in sala si a inceput sa citeasca de pe perete (uitasem ca am proiectorul conectat la laptop) ” mancare de fasolica cu carne” , I know carne, radu, but what means fasolica? eu m-am simtit un pic prost ca, deh, eram si barbat si fusesem prins cu reteta pe perete si, in plus, ma si plateau pentru altceva totusi, asa ca am incercat sa o scald (minimize), dar nu, omu era curios pe bune, m-a rugat sa dau inapoi (maximize)si i-a chemat si pe aia care erau pe culoar sa vada daca pot sa citeasca romaneste. si uite asa am creat un moment intercultural, cu sapte opt consultanti columbieni incercand sa citeasca de pe perete o reteta de mancare de fasolica verde cu carne si suc de rosii in timp ce eu roseam fete fete si nu stiam cum sa ii conving sa incepem o data treaba serioasa. oricum, a fost bine, la sfarsit le-am aratat cateva din pozele mele din reykjavik, cu parlamentul, puscaria si guvernul islandez si ne-am despartit in hohote de ras prietenesti. sunt buni si islandezii astia la ceva, putem sa facem impreuna caterinca de casele lor de vacanta si, cunoscand bine cativa dintre ei, sunt convins ca si ei ar participa la amuzamentul general. oricum, sa arat puscaria din reykjavik unor columbieni a fost cea mai amuzanta idee care mi-a trecut prin cap anu asta.

una peste alta, am ajuns la concluzia ca in columbia e ca in bulgaria, ai mai mare sanse sa fii inteles pe strada daca vorbesti romaneste decat in engleza.

mancare. da.
pai se descriu o masa de pranz tipica pe care am servit-o intr-un restaurant numit tippicas si care a costat fix 7 euro.
bandeja paisa inseamna un fel de tava in care se regasesc urmatoarele: mancare de fasolica boabe cu carne de porc tocata, un ou prajit, niste cartofi mici copti, o banana verde presata si prajita, un sfert de avocado, niste chicharron (slanina cu sorici prajita, un gen de jumari de porc), chorizo (carnat), un soi de carnat de sangerete (radu, do you know what is this? yes, by the color of it, it is pork blood with rice in pork intestines, yes, you are right, how did you know? well…), o halca de friptura de vita (carne, as they say) cu mamaliguta prajita si salsa de ceapa un pic iute. acuma, cine a fost cu mine la masa macar de doua ori, stie ca risipa asta de lipide n-are cum sa nu imi placa.
cu un suc natural de guave sau de mango, dar fara cafea. cum adica, fara cafea? oricum, intr-una din cele mai mari tari producatoare de cafea din lume, nu serveau cafea in majoritatea localurilor in care am mancat la pranz, iar ce imi aduceau mie in timpul cursului de la automatul din hol era un soi de apa chioara. we have no turkish coffee here, mi-a zis unul mai umblat. las ca imi iau eu cafea columbiana din starbucks la bucuresti, i-am raspuns.
la masa am dat lovitura finala de popularitate, cand le-am demonstrat ca stiu filmul lor national care e telenovela cafe con aroma de mujer. cand le-am zis ca am vazut cateva episoade si ca stiu cum arata actrita principala, lacunele mele de instructor au devenit complet nerelevante.
tot la masa, m-am amuzat intrebandu-i de ce, daca tara lor este denumita dupa columb, care se zice cristobal colon in spaniola, nu se cheama colonbia. toti au ridicat din umeri ca si cum nu si-au pus niciodata problema (it is just a name), cu exceptia unuia singur care mi-a explicat ca in spaniola nu se pune niciodata n inainte de b. eu am inteles imediat, i-am zis ca si in romana e la fel, dar restul de comeseni nu au fost deloc de acord si au inceput sa se certe cum ca aceasta regula se aplica numai la nume comune, nu la nume proprii.

toti oamenii pe care i-am cunoscut m-au intrebat, mai devreme sau mai tarziu pe parcursul interactiunii noastre, daca ii cunosc pe raducioiu si hagi, pronuntati in variate feluri. trecand peste faptul ca, in sine, sa ma intrebe pe mine daca il cunosc pe raducioiu mi s-a parut foarte amuzant, e clar ca oamenii au fost marcati teribil de romania cand i-am dat afara de la mondialul din 94. le zic ca sa ii consolez ca nu numai ca ii stiu si pe higuita, the weird goolkeeper si pe valderama, the weird hairy captain, dar victoria noastra asupra columbiei a fost cel mai inalt punct pe care l-am atins noi ca echipa nationala de fotbal in istoria recenta. unu a ras si mi-a zis ca victoria noastra asupra lor este, totodata, si cel mai inalt punct al istoriei fotbaliste pe care l-au atins ei.

sambata, am plecat seara tarziu spre casa, asa ca una dintre gazde s-a oferit sa petreaca ceva timp cu mine si sa ma ajute sa vizitez cate ceva. dintre toate locurile pe unde am trainuit eu, aici am fost cel mai rasfatat. bernardo m-a cules dimineata de la hotel si m-a dus la vreo 50 de kilometri de bogota intr-un mic orasel, zipaquira, unde s-a construit o catedrala intr-o mina de sare. am fost cumva reticent, dar toti columbienii m-au indemnat sa merg sa vad, ca asa ceva nu mai exista nicaieri in lume. in dimineata in care m-a cules, bernardo s-a informat pe wikipedia si a descoperit ca mai exista astfel de locuri in lume, mai precis, fix in romania. era prea tarziu insa sa schimbe planul, iar eu eram curios sa vad cum arata columbia asa, pe dinafara bogotei. in treacat fie spus, cartierul din bogota unde am stat este superb, e un cartier nou in care toate cladirile arata impecabil si sunt toate construite intr-un singur stil arhitectonic, o combinatie de sticla si caramida rosie, cu multa verdeata in jur. evident, nu e reprezentativ pentru bogota, un oras de sapte milioane de locuitori, decat prin culoarea de caramida aparenta, care e universala, de la favelas pana la business quarters.

am vizitat deci catedrala de sare, care nu pot sa zic ca m-a impresionat cine stie ce. mi-a placut faptul ca a fost facuta extrem de subtil, de minimalist chiar. cruci identate sau sapate in pereti cu niste nuante simbolice extrem de absconse pe care doar explicatiile ghidului ni le-au dezvaluit. de exemplu, contrastul asta dintre netezimea boltei salii si asperitatea peretilor simbolizeaza perfectiunea cerului versus imperfectiunea lumii tereste si tot asa. mi-a placut, deci, nu a fost risipa de timp, dar cred ca erau lucruri mai de vazut in bogota decat asta. per ansamblu am fost multumit insa, pentru ca am vazut un orasel provincial care mi-a placut la nebunie, i-am si zis lui bernardo ca mi se pare ca sunt intr-un film cu zorro. apoi la intoarcere am intrat pe un drum secundar si am trecut prin favelas bogotana. ne-am oprit pe o straduta plina de aprozare si asta a fost experienta care mi-a placut cel mai mult. am descoperit cu mirare ca exista o multime de soiuri de rosii si ca asta pe care il avem noi pe aici este doar unul dintre ele. cand am vazut cum arata celelate, am zis ca sunt prune si am intrebat ce imi scapa. la fel am patit cu castravetii, cu cartofii si cu bananele. bine, de banane stiam ca sunt de mai multe feluri si ca asta de la noi este un mutant artificial, iar ca bananele salbatice nu pot fi mancate decat gatite, dar sa descopar ca acelasi lucru e valabil si pentru rosii sau castraveti a fost foarte tare. la fel, portocalele verzi au fost un soc. am intrebat ca un taran (montanero, in columbiana) daca le cumpara asa verzi si asteapta sa se coaca. mi s-a explicat usor condescendent cu nu trebuie asteptat nimic, ca sunt coapte. cum adica sunt coapte, nu vedeti ca sunt verzi? nu conteaza ca sunt verzi, important e sa fie moi, daca sunt moi, sunt coapte. cum adica sa fie coapte, se cheama portocale, nu trebuie sa fie portocalii?
oricum, i-am instiintat ca daca in bucuresti ar incerca cineva sa vanda asa ceva pe post de portocale, primul cumparator ar suna prompt la opc.
ma rog, dupa ce m-am minunat eu peste tot si am facut poze fiecarui fruct, am cumparat o prajitura si ne-am dus la bernardo acasa, unde nevasta-sa ne astepta cu masa.
am servit un pranz traditional intr-o regiune din columbia, adica o mancarica de fasole cu banane prajite. trei feluri de banane. prajite.
a fost o experienta si asta sa merg la om acasa, intr-un soi de asmita gardens cu un twist columbian care e dat de faptul ca tot complexul este inconjurat de garduri electrificate inalte de trei metri.
am remarcat amuzat geamurile subtiri pe rame de metal ca la tractor si de aici, am deschis o discutie prin care am aflat ca in bogota nu exista nici o cladire care sa aiba sistem de incalzire. pur si simplu, casele nu se pot incalzi. se porneste de la premisa ca sunt la doi pasi de ecuator si vremea este constanta si calduroasa. dupa parerea mea, se omite faptul ca sunt la 2.600 de metri inaltime, iar vremea este constant ploioasa si calduroasa cat sa nu ingheti. eu, personal, am suferit de frig in camera de hotel si l-am fortat si pe bernardo sa recunoasca cinstit ca el nu poate sa stea in casa in chiloti si in tricou nici macar o zi pe an.

gata, am scris o gramada si alandala, poate fac un editor’s review mai tarziu.
treaba e ca mi-a placut in columbia si am facut tot ce a tinut de mine sa ma asigur ca ma vor chema din nou. si daca voi fi disponibil pentru urmatorul job acolo, o sa merg la medellin.
yuhu

Anunțuri

Written by ghelme

Noiembrie 22, 2010 la 5:42 pm

Publicat în Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: