ce'mi place mie

never let the truth spoil a good story

thailanda

with 2 comments

drumul a fost un cosmar. am mancat un wurstenplatten in frankfurt, adica un platou asortat cu carnati si varza.  foarte bun. la zece minute dupa ce m-am imbarcat, m-a luat setea. o sete din aia crancena, de dupa carnat. stewarzii imi dadeau cate un paharel de apa de fiecare data cand treceau pe langa mine, l-am prins pe unul si m-am rugat de el pana mi-a dat doua. nu au vrut sa imi vanda o sticla oricat am insistat si perspectiva suferintei de sete timp de 12 ore, cat e zborul de la frankfurt la singapore, m-a panicat atat de tare incat  practic mi se usca gura vazand cu ochii. in fine, m-am foit pe acolo, am reusit sa atipesc de vreo douazeci de ori pentru cate sapte minute, m-am dus la buda de vreo paispe ori, la un moment dat trageam apa ca sa ma bucur de haosul momentan si restrans la zona veceului pe care o produce diferenta de presiune. asta plictis. am fost pe la business class si am furat niste suc de portocale de pe o masuta. am terminat o carte a lui david hume. m-am conversat cu tipa de langa mine si am ascultat un album intreg al lui tom waits, dupa care am vazut a doua jumatate din toy story. apoi m-am uitat la ceas. trecusera sase ore. mai aveam sase. groaznic.

una peste alta, am ajuns cumva, dupa trei zboruri si mai mult de 24 de ore de cand am iesit pe usa casei pana am calcat pe pamant thailandez. la inceput, am avut senzatia ca am intrat  in sera gradinii botanice din bucuresti. aceleasi ferigi dubioase cat un plop, aceeasi senzatie de caldura si umiditate. ploua. ploaia a fost chestia care mi-a placut cel mai mult. e sezonul musonului acuma si ploaia e un fel de cascada ubicua, cand esti afara pierzi perspectiva de cadere a ploii, e ca si cum ai merge pe fundul marii. in camera de hotel, insa, auzeam suvoaiele cum se prabusesc pe doua laturi opuse ale camerei. am dormit ca un copil foarte mic si foarte obosit.
conferinta a fost la marriot phuket. asta e un fel de all inclusive in sera gradinii botanice. spectaculos, dar departe de orice asezare umana. esti tu, cocotierii, cele trei piscine imense si marea. evident, imparti totul cu o turma de rusi. cand am reusit intr-un final sa ies din resort si sa vizitez „adevarata thailanda” am inteles si apreciat izolarea.

mancarea m-a dezamagit in thailanda. nu ca nu a fost buna, a fost foarte buna. am mancat si la restaurantul thai de fite al marriot, dar si la o carciuma in strada in phuket  city, foarte ieftina si absolut decenta. m-a dezamagit insa pentru ca ma asteptam sa fiu dat pe spate, sa fiu napadit de arome, de gusturi noi, de senzatii, de exotic si de excitant. ce mai, tropice, nu wu xing. nu am capatat asa ceva, nu m-a impresionat nimic. ok, lobster, peste, shrimpi, prawns, bucataria thailandeza e preponderent marina. mi-a placut, am incercat din toate, dati-mi inapoi, va rog, baba aia care gatea la antica pietrara langa roma oricand. nu mai zic ca aia care chiar faceau pe strada mancare isi lasa mostenire uleiul de gatit de la o generatie la alta, toate asa zisele bunatati arata precum carasii prajiti de nea george la greaca unde uleiul de la pirostrii e de dinainte sa se privatizeze balta. si pun pariu ca au si acelasi gust. am zis un nu multumesc categoric acestei terori hepatice. cel mai trist a fost cu fructele. pai sa bat eu sapte mii de kilometri sau cati dracu or fi fost si sa mananc pepene cu gust de cub de gheata si pere facute la fibrex savinesti? jenant. singurul fruct care m-a bucurat a fost ananasul care era cum il stiam minus gustul metalic de conserva, restul au fost de la jalnic in jos.

acuma oamenii mi-au produs pareri bivalente. pe de o  parte, thailandezele sunt foarte dragute. par toate foarte tinere (am inteles mai tarziu de ce toti thailandezii sunt tineri cand am vazut cum atarna instalatiile electrice pe stalpi si cum sfaraie transformatoarele din zece in zece metri, este tara unde Electron si Magnetron s-ar simti ca acasa). deci sunt tinere toate si sunt o combinatie foarte placuta ochiului de trasaturi asiatice. un fel de tiganci chinezoaice mici. cam aici se opreste insa partea buna, pentru ca m-a deprimat ingrozitor modul cum se poarta cu tine.  la hotel erau peste masura de politicoase. politicoase pana la punctul la care ajunsesem sa ma intreb daca sunt vreun zeu grec frumos si atotputernic care se duce in chiloti albastri jolidon la piscina si care poate sa trimita direct in tartar orice pacatos care nu isi arata supunerea umila imediat cum e zarit ca a intrat pe acelasi culoar cu muritorii. asta mi s-a parut peste necesar si m-a cam enervat. nu zic acuma ca e bine ca la noi, dar si ce e prea mult strica. bineinteles, cand pui lucrurile in perspectiva, impresiile se schimba. dupa ce am fost intr-un soi de redlight din patang city, thailandezele de la hotel mi s-au parut reci, nemtoaice, suedeze. sau mangaliote. cum bine mi-a zis cineva dupa, in redlight district trebuie sa eviti cu orice pret contactul vizual. se pare ca in cultura locala contactul vizual se traduce prin solicitarea de prestatii de orice natura presteaza fericitul pe figura caruia ti-a poposit ochiul pretios de european si promisiunea implicita a unei recompense generoase. sunt efectiv ca tiganii fara picioare de la semafor, vin si stau langa tine cu o privire muta si rugatoare. niste fiinte slabe nu de fita ci de foame, cu unghii jegoase care te fac sa te intrebi ce culeg pe ele de pe unde scarpina, imbracate in niste resturi de draperii de sexy bar, de o veselie prost pictata peste niste fete cum au pe la noi copiii retarzi ai tiganilor alcoolici. nu iti vine in minte sexul, de fapt sexul iti fuge din minte cand vezi fapturile jigarite ce ti se aseaza in fata oriunde te-ai uita. am stat acolo vreo juma de ora, ultimele douazeci de minute din jumatatea asta de ora am citit de un milion de ori eticheta berii pe care o tineam in mina pentru ca nu mai suportam sa dau sperante false inca unei amarate. am plecat de acolo cu o senzatie de eliberare, dar experienta m-a marcat si cumva a stampilat amestecul asta de mila si dezgust peste tot ceea ce inseamna pentru mine acuma thailanda. in fine, si daca prapaditii aia cumva au reusit sa ma impresioneze pe undeva, europenii prezenti la fata locului mi-au facut scarba. o sleahta de cocalari absoluti care sunt ultimii oameni la ei acasa si care au descoperit ca pot sa vina aici, la foame, si sa fie un soi de lorzi ai sexului si distractiei cu cinspe euro in buzunar pe zi. patetic.

in fine, ma incalzesc de draci cand imi amintesc si as putea sa mai colportez vreo zece pagini de sinonime pentru foame, jale si desfrau, dar e cazul sa ma opresc, ca s-a inteles ideea. una peste alta, mi-a placut confortul statiunii unde am fost, care n-are cum sa nu iti placa, mi-a placut mancarea, dar nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor mele si m-au dezgustat saracia, prostitutia si mizeria. avand la indemana la conferinta toti partenerii din asia de sud est si pacific, mi-am luat cate o bere si m-am dus si mi-am facut singur lobby pe langa aia din tarile pe care chiar vreau sa le vizitez de acolo, ca poate, poate, baga un training in buget. daca ar fi sa aleg eu, deci, japonia, hong kong si singapore, nu saracie si ieftineala, ca de asta gasesc in complexul europa din colentina oricand am chef sa ma duc pana acolo.  chiar am ajuns in timp ce ma plimbam prin phuket city la concluzia ca thailanda asta pe care am vizitat-o eu e un fel de complex europa, adica o tiganie cu chinezi. si pe urma m-a bufnit rasul cand am realizat de la jumate de glob distanta ca china townul nostru se cheama europa. go figure!

sa zic ca si aici mi-am tinut scurta reprezentatie de amintiri din epoca de aur. e un show pe care imi place sa-l prestez si care prinde la public. de data asta, am avut in audienta doi chinezi plecati in anglia din dezgust fata de revolutia culturala (el fost profesor la universitate, ea fosta redactor la ziarul armatei), un filipinez si un suedez autoexilat in filipine. suedezul si filipinezul erau captivati total, mi-au pus o gramada de intrebari si se minunau in continuu. la un moment dat mi-am dat  seama ca este si o problema de perspectiva. pai cum sa nu se minuneze unul din filipine, unde cresc bananierii ca pirul la noi, cand aude cum asteptam eu cu frate-miu sa se coaca pe sifonier cele cinci banane verzi pe care ni le adusese mos craciun rebranded in mos gerila. si la ei a fost greu cu familia marcos, dar parca nu chiar ca la noi. suedezul expat imi povestea la schimb ce aflase el despre haosul din filipine si nu a inteles din prima de ce m-am pus eu pe ras cand m-a intrebat daca stiu cum ziceau filipinezii ghearelor de pui. adidasi, le ziceau, can you believe it. i can believe it, but they got it all wrong, adidas is pork shoes, not chicken.. chinezii n-au zis nimic o ora intreaga, doar ma ascultau in tacere si zambeau asa, chinezeste. la sfarsit, imi zice ea. radu, este incredibil cum doua tari atat de indepartate pe fata pamantului pot sa treaca prin experiente atat de asemanatoare. tot ce ai povestit tu aici ne-a amintit de acasa si de ce am plecat si nu vrem sa ne mai intoarcem niciodata. i-am raspuns ca doar aparent e o coincidenta senzationala, ca, in realitate, seful nostru suprem a  fost in vizita la seful vostru suprem acum vreo patruzeci de ani si i-a placut ce a vazut si s-a hotarat sa facem si noi ca voi si iata ce a iesit..

ah, si apropo de thailandezi si legat de ce am zis mai sus, am observat ca au o obsesie absolut nesanatoasa cu famila regala. in fiecare giratoriu e un mare tablou de cinci metri inaltime din care zgaieste ochii spre paraginirea generala un ochelarist in uniforma de usier de hotel sau urata lui nevasta.. n-are cum sa iasa ceva bun din asta, si le-as fi zis-o, dar reprezentata partenerilor microsoft din thailanda era o romanca pe care o cheama gilda. ce sa ii mai explic ei? parca ea nu stie?
mentalitate asiatica, ce sa faci.. in prima zi m-au intrebat colegii mei daca stiu ce trebuie sa fac cu cartile mele de vizita acolo. raspunsul evident cum ca trebuie sa le dau oamenilor pe care ii cunosc, ca sa aiba adresa mea de email si sa imi poata scrie daca au chef nu a fost considerat satisfacator, deoarece se pare ca e semn de mare jignire in asia sa oferi cartea ta de vizita tinand-o cu o singura mana (!), este revoltator ca atunci cand o oferi sa iti tii destele peste propriul nume (!!) si vei fi considerat cel mai mare magar din univers daca atunci cand primesti cartea de vizita a celuilalt o arunci in buzunar (!!!). asa ca pun’te ghelme si invata cum se da cartea de vizita corect, sa nu zica astia ca ai venit de la sintesti..

acu scriu din frankfurt, unde am luat micul dejun in acelasi colt de restaurant ca saptamana trecuta cand am aterizat de la bangkok si cand doi wursti bavarezi inotand intr-un castron, doua oua prajite  si un paulaner m-au facut sa exclam in sinea mea : ce bine e acasa, la noi, in europa. multumesc. costa cat trei femei in alte tari, dar merita.
ma duc in columbia, ceea ce imi suna mult mai exotic decat thailanda, motiv pentru care mi-am si lasat o mustata asa, de blend in. oare ce or vrea sa spuna cu „nu acceptati sa vi se ofere mancare sau bautura de catre persoane necunoscute”??

PS: am venit din bucuresti intr-un avion plin cu echipa de hockey a spaniei si se pare ca o sa zbor spre bogota intr-un avion plin cu echipa feminina de balonmano  a spaniei. (orice ar fi asta). hmmm.

PS2: respect pentru thai air. sa ai tu 747 400 pe un zbor intern de 50 de minute mi se pare semn de mare nobilitate aviatica.

Anunțuri

Written by ghelme

Noiembrie 15, 2010 la 4:08 am

Publicat în Uncategorized

2 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Sper ca absenta comentariilor sa nu va descurajeze sau sa va inhibe dorinta de a transcrie pe curat impresiile din calatorii (in lumea larga sau interioare). Literatura d-voastra nu lasa prea mult loc de comentarii dar asta este semn bun. Va citesc cu mare placere, asa pe apucate, in luma in care cu totii „scriitori” am ajuns. Va urez calatorie placuta.

    Dl.Goe

    Decembrie 3, 2010 at 8:20 pm

    • haha, nu, domnule goe, blogul asta e locul unde scriu povestile pe care le povestesc prietenilor mei ca sa nu le uit. cum ziceam la inceput, ce-mi place mie, ca sa nu uit eu… oricum, am primit azi un mail de la un coleg care incepe cu: thanks Radu! so it’s nice to read a letter from you. I like the way you write : ). nu e nevoie probabil sa mentionez ca i-am explicat niste chestii daca nu tehnice, macar tactice, asa ca raspunsul lui Eugene mi-a dat un boost de incredere suficient pentru mult timp de acum inainte.

      nu astept comentarii pe blog, dar ma bucura foarte mult.

      ghelme

      Decembrie 14, 2010 at 9:49 pm


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: