ce'mi place mie

never let the truth spoil a good story

Archive for Noiembrie 2010

este gringo es simpatica

leave a comment »

pai am zis ca daca tot sunt atata de stresat ca e prima oara cand predau DAX4R cuiva, macar sa imi las mustata, asa ca mi-am crescut o barbuta si mustacioara de johnny deep chelios si supraponderal, cum ar veni ca sa ma integrez mai bine in peisajul latino din columbia. sau ce imi imaginam eu ca e peisajul latino, ca am descoperit la fata locului ca oamenii sunt, per ansamblu, bine barbieriti. nici vorba de blend in, deci, mai mult a fost stand up, dar ideea ca exista niste oameni care cred ca eu sunt, in general, un mustacios ma amuza pe undeva. am cochetat cu ideea sa le zic la un moment dat ca mi-am lasat mustata in cinstea lor, da’ pana la urma mi s-a parut nu stiu cum si m-am abtinut.

e foarte safe in columbia, dar e un safe ciudat. adica:

eu: e safe aici?
ei: e foarte safe.
eu: pot sa vin pe jos de la hotel la biroul vostru?
ei: este totusi mai bine sa iei un taxi.
eu: de pe strada?
ei: in nici un caz, roaga hotelul sa iti cheme un taxi.
eu: se mai rapesc oameni in columbia?
ei: nu, asta e o exagerare, nu e chiar asa.
eu: adica sunt cazuri rare, se intampla doar in provincii izolate?
ei: bineinteles, de exemplu socra-miu a fost rapit in drum spre colon.
eu: adica tu chiar stii pe cineva care a fost rapit?
ei: ah, da, fiecare columbian are cel putin un membru al familiei care a fost rapit.
eu: si ce a patit socru-tau? e ok acuma?
ei: nu chiar, au cerut rascumparare, am platit rascumpararea si totusi l-au impuscat, apoi au cerut rascumparare ca sa ne dea corpul sa-l ingropam, am platit iarasi, dar nu ne-au dat nimic.
eu: wow!

prin urmare, saptamana mea s-a desfasurat in birou si in hotel. am mancat in hotel in fiecare seara, pana cand am vazut ca vizavi este un fastfood pe care mi l-au recomandat ei (nu poti sa pleci din columbia fara sa mananci la el corral!!) si am traversat, mi-am luat un burger si m-am intors la hotel, ca incepea the good wife pe universal. m-am uitat peste umar cat am traversat strada si am constatat cu usurare ca politistul hotelului ma urmareste cu privirea. da. hotelul are politistul propriu. adica exista unul sau mai multi paznici privati (securidad privado), dar in holul principal al hotelului este nelipsit si un politist.
de altfel, orice cladire are cel putin un paznic, majoritatea paznicilor au arme si caini, iar politistii sunt din cinspe in cinspe metri.
in timp ce imi iau micul dejun pe terasa hotelului, urmaresc cu privirea cum trec camionete cu cate opt soldati in care stau spate in spate in portbagaj cu niste coscogeamitea puscoacele. e un gen de safe foarte nelinistitor.

in general, seara m-au adus ei la hotel, directorul comercial s-a oferit sa ma plimbe cu minicooperul lui, masina ce iese in evidenta ca un veyron in bucuresti, printre marea de loganuri, sandero si cielouri prapadite care umplu strazile bogotei. da, exista o fabrica dacia in medellin inca de dinainte ca dacia sa fie cumparata de renault, asa ca e plin asfaltul de dacii 1300 (1310 nu prea a prins, se pare) si restul de masini asa zis romanesti. cealalta fabrica de masini a fost daewoo, acum a lui chevrolet, asa ca toate taxiurile mai vechi sunt cielo-uri. ca sa ma intorc la el gerente comercial, a doua zi si-a cerut scuze ca nu poate sa ma duca din nou, dar sistemul pico y placa ii interzice sa isi scoata masina din garaj. ei bine, da, in bogota nu ai voie sa iti conduci masina doua zile pe saptamana in functie de numarul de inmatriculare pe care il are masina ta. asta din cauza traficului pe care bogotanii il considera infernal. mie mi s-a parut mai degraba periculos decat infernal. e cam ca la noi dimineata de aglomerat, dar stilul de a conduce este mult mai agresiv, chiar stand pe bancheta din spate a taxiului mi s-a parut ca ce se intampla in jurul meu imi pune permanent viata in pericol, oamenii se arunca efectiv unii in altii indiferent de ce basculanta sau bicicleta conduc si nu aplica decat un soi particular de prioritate, numit prioritatea vehiculului mai mare. am vazut o duba ce a intrat cu curaj intr-o intersectie pe rosu, toti biciclistii si automobilistii s-au oprit la limita ca sa nu dea peste ea, apoi duba a pus o frana brusca si a dat 20 de centimetri inapoi ca sa evite sa fie agatata de un ditamai camionul care a trecut tot pe rosu.

acuma trainingul a mers aproape bine, interesant oricum. ne-am inteles intr-o spangleza hilara. eu ziceam ceva in engleza, oamenii se uitau lung, apoi intrebam cum se zice magazin, cum se zice metoda de plata, cum se zice nu stiu ce si reluam explicatia cu substantivele aproximate in spaniola si restul in engleza. ceva de genul: you have to setup las formas da pago for la tienda in order to determine las quentas for posting into la contabilidad. la inceput oamenii se scarpinau in cap si dezgropau din adancul memoriei de grup cate trei cuvinte ratacite intr-o engleza aproximata. cand au vazut ca pentru mine e mai simplu sa le inteleg spaniola daca o vorbesc incet decat engleza cu accent latino, au lasat balta orice inhibitie si au inceput sa ciripeasca in spaniola (castiliana, de fapt, cum aveam sa aflu). uneori ii urmaream si reuseam sa inteleg ce vor, uneori aveam senzatia ca imi comenteaza un meci de fotbal al lui maradona si asteptam sa strige goooooooooooool. de fiecare data cand reuseam sa inteleg ce zic in spanioala, erau atat de mirati si bucurosi incat ma puneau sa le explic cum de am inteles, cum se zice in romana ceea ce tocmai au zis ei si uite asa am tinut-o patru zile, ei ma intreaba in spaniola (una pregunta, por favor), eu raspund in engleza, ei ma intreaba cum se zice in romana ce au intrebat ei in spaniola, eu le zic in romana, ei ma intreaba ce inseamna ceea ce tocmai am zis si tot asa. unde mai pui ca, la un moment dat, conversam intr-o pauza cu singurul anglofil din incapere despre cum gatesc eu acasa din cand in cand si i-am aratat pe ecranul laptopului ca am si retete salvate in bookmarks, cand a intrat directorul lor in sala si a inceput sa citeasca de pe perete (uitasem ca am proiectorul conectat la laptop) ” mancare de fasolica cu carne” , I know carne, radu, but what means fasolica? eu m-am simtit un pic prost ca, deh, eram si barbat si fusesem prins cu reteta pe perete si, in plus, ma si plateau pentru altceva totusi, asa ca am incercat sa o scald (minimize), dar nu, omu era curios pe bune, m-a rugat sa dau inapoi (maximize)si i-a chemat si pe aia care erau pe culoar sa vada daca pot sa citeasca romaneste. si uite asa am creat un moment intercultural, cu sapte opt consultanti columbieni incercand sa citeasca de pe perete o reteta de mancare de fasolica verde cu carne si suc de rosii in timp ce eu roseam fete fete si nu stiam cum sa ii conving sa incepem o data treaba serioasa. oricum, a fost bine, la sfarsit le-am aratat cateva din pozele mele din reykjavik, cu parlamentul, puscaria si guvernul islandez si ne-am despartit in hohote de ras prietenesti. sunt buni si islandezii astia la ceva, putem sa facem impreuna caterinca de casele lor de vacanta si, cunoscand bine cativa dintre ei, sunt convins ca si ei ar participa la amuzamentul general. oricum, sa arat puscaria din reykjavik unor columbieni a fost cea mai amuzanta idee care mi-a trecut prin cap anu asta.

una peste alta, am ajuns la concluzia ca in columbia e ca in bulgaria, ai mai mare sanse sa fii inteles pe strada daca vorbesti romaneste decat in engleza.

mancare. da.
pai se descriu o masa de pranz tipica pe care am servit-o intr-un restaurant numit tippicas si care a costat fix 7 euro.
bandeja paisa inseamna un fel de tava in care se regasesc urmatoarele: mancare de fasolica boabe cu carne de porc tocata, un ou prajit, niste cartofi mici copti, o banana verde presata si prajita, un sfert de avocado, niste chicharron (slanina cu sorici prajita, un gen de jumari de porc), chorizo (carnat), un soi de carnat de sangerete (radu, do you know what is this? yes, by the color of it, it is pork blood with rice in pork intestines, yes, you are right, how did you know? well…), o halca de friptura de vita (carne, as they say) cu mamaliguta prajita si salsa de ceapa un pic iute. acuma, cine a fost cu mine la masa macar de doua ori, stie ca risipa asta de lipide n-are cum sa nu imi placa.
cu un suc natural de guave sau de mango, dar fara cafea. cum adica, fara cafea? oricum, intr-una din cele mai mari tari producatoare de cafea din lume, nu serveau cafea in majoritatea localurilor in care am mancat la pranz, iar ce imi aduceau mie in timpul cursului de la automatul din hol era un soi de apa chioara. we have no turkish coffee here, mi-a zis unul mai umblat. las ca imi iau eu cafea columbiana din starbucks la bucuresti, i-am raspuns.
la masa am dat lovitura finala de popularitate, cand le-am demonstrat ca stiu filmul lor national care e telenovela cafe con aroma de mujer. cand le-am zis ca am vazut cateva episoade si ca stiu cum arata actrita principala, lacunele mele de instructor au devenit complet nerelevante.
tot la masa, m-am amuzat intrebandu-i de ce, daca tara lor este denumita dupa columb, care se zice cristobal colon in spaniola, nu se cheama colonbia. toti au ridicat din umeri ca si cum nu si-au pus niciodata problema (it is just a name), cu exceptia unuia singur care mi-a explicat ca in spaniola nu se pune niciodata n inainte de b. eu am inteles imediat, i-am zis ca si in romana e la fel, dar restul de comeseni nu au fost deloc de acord si au inceput sa se certe cum ca aceasta regula se aplica numai la nume comune, nu la nume proprii.

toti oamenii pe care i-am cunoscut m-au intrebat, mai devreme sau mai tarziu pe parcursul interactiunii noastre, daca ii cunosc pe raducioiu si hagi, pronuntati in variate feluri. trecand peste faptul ca, in sine, sa ma intrebe pe mine daca il cunosc pe raducioiu mi s-a parut foarte amuzant, e clar ca oamenii au fost marcati teribil de romania cand i-am dat afara de la mondialul din 94. le zic ca sa ii consolez ca nu numai ca ii stiu si pe higuita, the weird goolkeeper si pe valderama, the weird hairy captain, dar victoria noastra asupra columbiei a fost cel mai inalt punct pe care l-am atins noi ca echipa nationala de fotbal in istoria recenta. unu a ras si mi-a zis ca victoria noastra asupra lor este, totodata, si cel mai inalt punct al istoriei fotbaliste pe care l-au atins ei.

sambata, am plecat seara tarziu spre casa, asa ca una dintre gazde s-a oferit sa petreaca ceva timp cu mine si sa ma ajute sa vizitez cate ceva. dintre toate locurile pe unde am trainuit eu, aici am fost cel mai rasfatat. bernardo m-a cules dimineata de la hotel si m-a dus la vreo 50 de kilometri de bogota intr-un mic orasel, zipaquira, unde s-a construit o catedrala intr-o mina de sare. am fost cumva reticent, dar toti columbienii m-au indemnat sa merg sa vad, ca asa ceva nu mai exista nicaieri in lume. in dimineata in care m-a cules, bernardo s-a informat pe wikipedia si a descoperit ca mai exista astfel de locuri in lume, mai precis, fix in romania. era prea tarziu insa sa schimbe planul, iar eu eram curios sa vad cum arata columbia asa, pe dinafara bogotei. in treacat fie spus, cartierul din bogota unde am stat este superb, e un cartier nou in care toate cladirile arata impecabil si sunt toate construite intr-un singur stil arhitectonic, o combinatie de sticla si caramida rosie, cu multa verdeata in jur. evident, nu e reprezentativ pentru bogota, un oras de sapte milioane de locuitori, decat prin culoarea de caramida aparenta, care e universala, de la favelas pana la business quarters.

am vizitat deci catedrala de sare, care nu pot sa zic ca m-a impresionat cine stie ce. mi-a placut faptul ca a fost facuta extrem de subtil, de minimalist chiar. cruci identate sau sapate in pereti cu niste nuante simbolice extrem de absconse pe care doar explicatiile ghidului ni le-au dezvaluit. de exemplu, contrastul asta dintre netezimea boltei salii si asperitatea peretilor simbolizeaza perfectiunea cerului versus imperfectiunea lumii tereste si tot asa. mi-a placut, deci, nu a fost risipa de timp, dar cred ca erau lucruri mai de vazut in bogota decat asta. per ansamblu am fost multumit insa, pentru ca am vazut un orasel provincial care mi-a placut la nebunie, i-am si zis lui bernardo ca mi se pare ca sunt intr-un film cu zorro. apoi la intoarcere am intrat pe un drum secundar si am trecut prin favelas bogotana. ne-am oprit pe o straduta plina de aprozare si asta a fost experienta care mi-a placut cel mai mult. am descoperit cu mirare ca exista o multime de soiuri de rosii si ca asta pe care il avem noi pe aici este doar unul dintre ele. cand am vazut cum arata celelate, am zis ca sunt prune si am intrebat ce imi scapa. la fel am patit cu castravetii, cu cartofii si cu bananele. bine, de banane stiam ca sunt de mai multe feluri si ca asta de la noi este un mutant artificial, iar ca bananele salbatice nu pot fi mancate decat gatite, dar sa descopar ca acelasi lucru e valabil si pentru rosii sau castraveti a fost foarte tare. la fel, portocalele verzi au fost un soc. am intrebat ca un taran (montanero, in columbiana) daca le cumpara asa verzi si asteapta sa se coaca. mi s-a explicat usor condescendent cu nu trebuie asteptat nimic, ca sunt coapte. cum adica sunt coapte, nu vedeti ca sunt verzi? nu conteaza ca sunt verzi, important e sa fie moi, daca sunt moi, sunt coapte. cum adica sa fie coapte, se cheama portocale, nu trebuie sa fie portocalii?
oricum, i-am instiintat ca daca in bucuresti ar incerca cineva sa vanda asa ceva pe post de portocale, primul cumparator ar suna prompt la opc.
ma rog, dupa ce m-am minunat eu peste tot si am facut poze fiecarui fruct, am cumparat o prajitura si ne-am dus la bernardo acasa, unde nevasta-sa ne astepta cu masa.
am servit un pranz traditional intr-o regiune din columbia, adica o mancarica de fasole cu banane prajite. trei feluri de banane. prajite.
a fost o experienta si asta sa merg la om acasa, intr-un soi de asmita gardens cu un twist columbian care e dat de faptul ca tot complexul este inconjurat de garduri electrificate inalte de trei metri.
am remarcat amuzat geamurile subtiri pe rame de metal ca la tractor si de aici, am deschis o discutie prin care am aflat ca in bogota nu exista nici o cladire care sa aiba sistem de incalzire. pur si simplu, casele nu se pot incalzi. se porneste de la premisa ca sunt la doi pasi de ecuator si vremea este constanta si calduroasa. dupa parerea mea, se omite faptul ca sunt la 2.600 de metri inaltime, iar vremea este constant ploioasa si calduroasa cat sa nu ingheti. eu, personal, am suferit de frig in camera de hotel si l-am fortat si pe bernardo sa recunoasca cinstit ca el nu poate sa stea in casa in chiloti si in tricou nici macar o zi pe an.

gata, am scris o gramada si alandala, poate fac un editor’s review mai tarziu.
treaba e ca mi-a placut in columbia si am facut tot ce a tinut de mine sa ma asigur ca ma vor chema din nou. si daca voi fi disponibil pentru urmatorul job acolo, o sa merg la medellin.
yuhu

Anunțuri

Written by ghelme

Noiembrie 22, 2010 at 5:42 pm

Publicat în Uncategorized

observatii generale despre oameni facute de un trainer

with 2 comments

atunci cand subiectul este unul eminamente practic, cum fac sa instalez mai repede asta sau ce bife sunt necesare ca sistemul sa tipareasca ailalta, oamenii considera ca banii pe care i-au dat pe training sunt bine investiti daca afla lucruri noi, daca li se sugereaza noi abordari, daca li se arata ca modul in care fac ei ceva e  oarecum invechit si stupid si lucrurile se pot face mult mai bine, mult mai repede, altfel. arata-i unuia care instala intr-o zi o chestie ca poate sa o faca intr-o jumatate de ora si o sa infloreasca bucuria in sala de training. esti cel mai bun prieten.

prin contrast, atunci cand subiectul este unul legat de soft skills, de cum discutam ceva cu cineva si de cum e mai bine sa abordam o alta fiinta umana ca sa ne facem intelesi, calea de aur este sa confirmi cu tarie si de la inaltimea experientei tale exact ceea ce participantii la training stiu deja si fac deja. da-le cateva exemple practice si concludente despre de ce e bine cum procedeaza ei acuma si o sa te umpli de respect. da-ti seama cum isi abordeaza ei clientii inainte ca ei sa iti detalieze si ia-o inaintea lor daca vrei ca feedback formularul tau sa se umple de maxim. prezinta un punct de vedere nou, inovativ, o reteta de succes pe care tu ai aplicat-o de multe ori si la care ei nu s-au gandit niciodata si o sa ii vezi cum incep sa isi citeasca mailurile in timp ce vorbesti.

ca sa fii un trainer  de soft skills de succes, trebuie sa inveti cum anume se comporta oamenii si apoi sa justifici asta cat mai convingator. originalitatea si valoarea ta nu mai este masurata prin modul inovativ prin care rezolvi problema, ci prin modul neasteptat, spectaculos si categoric prin care explici rezolvarea gresita a problemei. . e si asta un soft skill..

te platesc ca sa ma convingi ca am avut dreptate!

 

 

 

Written by ghelme

Noiembrie 16, 2010 at 4:11 am

Publicat în Uncategorized

thailanda

with 2 comments

drumul a fost un cosmar. am mancat un wurstenplatten in frankfurt, adica un platou asortat cu carnati si varza.  foarte bun. la zece minute dupa ce m-am imbarcat, m-a luat setea. o sete din aia crancena, de dupa carnat. stewarzii imi dadeau cate un paharel de apa de fiecare data cand treceau pe langa mine, l-am prins pe unul si m-am rugat de el pana mi-a dat doua. nu au vrut sa imi vanda o sticla oricat am insistat si perspectiva suferintei de sete timp de 12 ore, cat e zborul de la frankfurt la singapore, m-a panicat atat de tare incat  practic mi se usca gura vazand cu ochii. in fine, m-am foit pe acolo, am reusit sa atipesc de vreo douazeci de ori pentru cate sapte minute, m-am dus la buda de vreo paispe ori, la un moment dat trageam apa ca sa ma bucur de haosul momentan si restrans la zona veceului pe care o produce diferenta de presiune. asta plictis. am fost pe la business class si am furat niste suc de portocale de pe o masuta. am terminat o carte a lui david hume. m-am conversat cu tipa de langa mine si am ascultat un album intreg al lui tom waits, dupa care am vazut a doua jumatate din toy story. apoi m-am uitat la ceas. trecusera sase ore. mai aveam sase. groaznic.

una peste alta, am ajuns cumva, dupa trei zboruri si mai mult de 24 de ore de cand am iesit pe usa casei pana am calcat pe pamant thailandez. la inceput, am avut senzatia ca am intrat  in sera gradinii botanice din bucuresti. aceleasi ferigi dubioase cat un plop, aceeasi senzatie de caldura si umiditate. ploua. ploaia a fost chestia care mi-a placut cel mai mult. e sezonul musonului acuma si ploaia e un fel de cascada ubicua, cand esti afara pierzi perspectiva de cadere a ploii, e ca si cum ai merge pe fundul marii. in camera de hotel, insa, auzeam suvoaiele cum se prabusesc pe doua laturi opuse ale camerei. am dormit ca un copil foarte mic si foarte obosit.
conferinta a fost la marriot phuket. asta e un fel de all inclusive in sera gradinii botanice. spectaculos, dar departe de orice asezare umana. esti tu, cocotierii, cele trei piscine imense si marea. evident, imparti totul cu o turma de rusi. cand am reusit intr-un final sa ies din resort si sa vizitez „adevarata thailanda” am inteles si apreciat izolarea.

mancarea m-a dezamagit in thailanda. nu ca nu a fost buna, a fost foarte buna. am mancat si la restaurantul thai de fite al marriot, dar si la o carciuma in strada in phuket  city, foarte ieftina si absolut decenta. m-a dezamagit insa pentru ca ma asteptam sa fiu dat pe spate, sa fiu napadit de arome, de gusturi noi, de senzatii, de exotic si de excitant. ce mai, tropice, nu wu xing. nu am capatat asa ceva, nu m-a impresionat nimic. ok, lobster, peste, shrimpi, prawns, bucataria thailandeza e preponderent marina. mi-a placut, am incercat din toate, dati-mi inapoi, va rog, baba aia care gatea la antica pietrara langa roma oricand. nu mai zic ca aia care chiar faceau pe strada mancare isi lasa mostenire uleiul de gatit de la o generatie la alta, toate asa zisele bunatati arata precum carasii prajiti de nea george la greaca unde uleiul de la pirostrii e de dinainte sa se privatizeze balta. si pun pariu ca au si acelasi gust. am zis un nu multumesc categoric acestei terori hepatice. cel mai trist a fost cu fructele. pai sa bat eu sapte mii de kilometri sau cati dracu or fi fost si sa mananc pepene cu gust de cub de gheata si pere facute la fibrex savinesti? jenant. singurul fruct care m-a bucurat a fost ananasul care era cum il stiam minus gustul metalic de conserva, restul au fost de la jalnic in jos.

acuma oamenii mi-au produs pareri bivalente. pe de o  parte, thailandezele sunt foarte dragute. par toate foarte tinere (am inteles mai tarziu de ce toti thailandezii sunt tineri cand am vazut cum atarna instalatiile electrice pe stalpi si cum sfaraie transformatoarele din zece in zece metri, este tara unde Electron si Magnetron s-ar simti ca acasa). deci sunt tinere toate si sunt o combinatie foarte placuta ochiului de trasaturi asiatice. un fel de tiganci chinezoaice mici. cam aici se opreste insa partea buna, pentru ca m-a deprimat ingrozitor modul cum se poarta cu tine.  la hotel erau peste masura de politicoase. politicoase pana la punctul la care ajunsesem sa ma intreb daca sunt vreun zeu grec frumos si atotputernic care se duce in chiloti albastri jolidon la piscina si care poate sa trimita direct in tartar orice pacatos care nu isi arata supunerea umila imediat cum e zarit ca a intrat pe acelasi culoar cu muritorii. asta mi s-a parut peste necesar si m-a cam enervat. nu zic acuma ca e bine ca la noi, dar si ce e prea mult strica. bineinteles, cand pui lucrurile in perspectiva, impresiile se schimba. dupa ce am fost intr-un soi de redlight din patang city, thailandezele de la hotel mi s-au parut reci, nemtoaice, suedeze. sau mangaliote. cum bine mi-a zis cineva dupa, in redlight district trebuie sa eviti cu orice pret contactul vizual. se pare ca in cultura locala contactul vizual se traduce prin solicitarea de prestatii de orice natura presteaza fericitul pe figura caruia ti-a poposit ochiul pretios de european si promisiunea implicita a unei recompense generoase. sunt efectiv ca tiganii fara picioare de la semafor, vin si stau langa tine cu o privire muta si rugatoare. niste fiinte slabe nu de fita ci de foame, cu unghii jegoase care te fac sa te intrebi ce culeg pe ele de pe unde scarpina, imbracate in niste resturi de draperii de sexy bar, de o veselie prost pictata peste niste fete cum au pe la noi copiii retarzi ai tiganilor alcoolici. nu iti vine in minte sexul, de fapt sexul iti fuge din minte cand vezi fapturile jigarite ce ti se aseaza in fata oriunde te-ai uita. am stat acolo vreo juma de ora, ultimele douazeci de minute din jumatatea asta de ora am citit de un milion de ori eticheta berii pe care o tineam in mina pentru ca nu mai suportam sa dau sperante false inca unei amarate. am plecat de acolo cu o senzatie de eliberare, dar experienta m-a marcat si cumva a stampilat amestecul asta de mila si dezgust peste tot ceea ce inseamna pentru mine acuma thailanda. in fine, si daca prapaditii aia cumva au reusit sa ma impresioneze pe undeva, europenii prezenti la fata locului mi-au facut scarba. o sleahta de cocalari absoluti care sunt ultimii oameni la ei acasa si care au descoperit ca pot sa vina aici, la foame, si sa fie un soi de lorzi ai sexului si distractiei cu cinspe euro in buzunar pe zi. patetic.

in fine, ma incalzesc de draci cand imi amintesc si as putea sa mai colportez vreo zece pagini de sinonime pentru foame, jale si desfrau, dar e cazul sa ma opresc, ca s-a inteles ideea. una peste alta, mi-a placut confortul statiunii unde am fost, care n-are cum sa nu iti placa, mi-a placut mancarea, dar nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor mele si m-au dezgustat saracia, prostitutia si mizeria. avand la indemana la conferinta toti partenerii din asia de sud est si pacific, mi-am luat cate o bere si m-am dus si mi-am facut singur lobby pe langa aia din tarile pe care chiar vreau sa le vizitez de acolo, ca poate, poate, baga un training in buget. daca ar fi sa aleg eu, deci, japonia, hong kong si singapore, nu saracie si ieftineala, ca de asta gasesc in complexul europa din colentina oricand am chef sa ma duc pana acolo.  chiar am ajuns in timp ce ma plimbam prin phuket city la concluzia ca thailanda asta pe care am vizitat-o eu e un fel de complex europa, adica o tiganie cu chinezi. si pe urma m-a bufnit rasul cand am realizat de la jumate de glob distanta ca china townul nostru se cheama europa. go figure!

sa zic ca si aici mi-am tinut scurta reprezentatie de amintiri din epoca de aur. e un show pe care imi place sa-l prestez si care prinde la public. de data asta, am avut in audienta doi chinezi plecati in anglia din dezgust fata de revolutia culturala (el fost profesor la universitate, ea fosta redactor la ziarul armatei), un filipinez si un suedez autoexilat in filipine. suedezul si filipinezul erau captivati total, mi-au pus o gramada de intrebari si se minunau in continuu. la un moment dat mi-am dat  seama ca este si o problema de perspectiva. pai cum sa nu se minuneze unul din filipine, unde cresc bananierii ca pirul la noi, cand aude cum asteptam eu cu frate-miu sa se coaca pe sifonier cele cinci banane verzi pe care ni le adusese mos craciun rebranded in mos gerila. si la ei a fost greu cu familia marcos, dar parca nu chiar ca la noi. suedezul expat imi povestea la schimb ce aflase el despre haosul din filipine si nu a inteles din prima de ce m-am pus eu pe ras cand m-a intrebat daca stiu cum ziceau filipinezii ghearelor de pui. adidasi, le ziceau, can you believe it. i can believe it, but they got it all wrong, adidas is pork shoes, not chicken.. chinezii n-au zis nimic o ora intreaga, doar ma ascultau in tacere si zambeau asa, chinezeste. la sfarsit, imi zice ea. radu, este incredibil cum doua tari atat de indepartate pe fata pamantului pot sa treaca prin experiente atat de asemanatoare. tot ce ai povestit tu aici ne-a amintit de acasa si de ce am plecat si nu vrem sa ne mai intoarcem niciodata. i-am raspuns ca doar aparent e o coincidenta senzationala, ca, in realitate, seful nostru suprem a  fost in vizita la seful vostru suprem acum vreo patruzeci de ani si i-a placut ce a vazut si s-a hotarat sa facem si noi ca voi si iata ce a iesit..

ah, si apropo de thailandezi si legat de ce am zis mai sus, am observat ca au o obsesie absolut nesanatoasa cu famila regala. in fiecare giratoriu e un mare tablou de cinci metri inaltime din care zgaieste ochii spre paraginirea generala un ochelarist in uniforma de usier de hotel sau urata lui nevasta.. n-are cum sa iasa ceva bun din asta, si le-as fi zis-o, dar reprezentata partenerilor microsoft din thailanda era o romanca pe care o cheama gilda. ce sa ii mai explic ei? parca ea nu stie?
mentalitate asiatica, ce sa faci.. in prima zi m-au intrebat colegii mei daca stiu ce trebuie sa fac cu cartile mele de vizita acolo. raspunsul evident cum ca trebuie sa le dau oamenilor pe care ii cunosc, ca sa aiba adresa mea de email si sa imi poata scrie daca au chef nu a fost considerat satisfacator, deoarece se pare ca e semn de mare jignire in asia sa oferi cartea ta de vizita tinand-o cu o singura mana (!), este revoltator ca atunci cand o oferi sa iti tii destele peste propriul nume (!!) si vei fi considerat cel mai mare magar din univers daca atunci cand primesti cartea de vizita a celuilalt o arunci in buzunar (!!!). asa ca pun’te ghelme si invata cum se da cartea de vizita corect, sa nu zica astia ca ai venit de la sintesti..

acu scriu din frankfurt, unde am luat micul dejun in acelasi colt de restaurant ca saptamana trecuta cand am aterizat de la bangkok si cand doi wursti bavarezi inotand intr-un castron, doua oua prajite  si un paulaner m-au facut sa exclam in sinea mea : ce bine e acasa, la noi, in europa. multumesc. costa cat trei femei in alte tari, dar merita.
ma duc in columbia, ceea ce imi suna mult mai exotic decat thailanda, motiv pentru care mi-am si lasat o mustata asa, de blend in. oare ce or vrea sa spuna cu „nu acceptati sa vi se ofere mancare sau bautura de catre persoane necunoscute”??

PS: am venit din bucuresti intr-un avion plin cu echipa de hockey a spaniei si se pare ca o sa zbor spre bogota intr-un avion plin cu echipa feminina de balonmano  a spaniei. (orice ar fi asta). hmmm.

PS2: respect pentru thai air. sa ai tu 747 400 pe un zbor intern de 50 de minute mi se pare semn de mare nobilitate aviatica.

Written by ghelme

Noiembrie 15, 2010 at 4:08 am

Publicat în Uncategorized