ce'mi place mie

never let the truth spoil a good story

Archive for Iunie 2010

despre dragoste si alti ingeri

with 3 comments

existe multe feluri de dragoste, mai multe decat imi pot imagina eu si cu siguranta prea mult mai multe decat am incercat. e un soi de amaraciune asta, sa intelegi ca nu te poti rasuci in jurul acestui miez al vietii noastre din toate unghiurile, ca, inevitabil, timpul si uneori chiar lenea te impiedica sa intelegi prin experiment si experienta si te vei multumi sa extrapolezi sau sa uiti ca poate sa fie si altfel, altceva, altfel.

e parte din maturizare sa intelegi ca viata e finita intr-un mod atat de extins incat fiecare pas pe care il faci  iti inchide un drum si cred ca e un semn al maturizarii mele detasarea doar usor melancolica cu care inteleg ca nu o sa cunosc niciodata pe dinauntru a unele moduri de a iubi.
nu prea cred ca o sa insel niciodata o femeie si asta, desi moralmente laudabil, tine mai mult de un confort psihic al meu si de o anumita logica interioara aproape la fel de greu de explicat pe cat este de greu de inteles chiar de catre mine. e o ipocrizie sa sustin ca sunt un om fidel, imi dau seama de asta, pentru ca sunt, de fapt, fidel unei idei a mea despre mine, in primul si in primul rand, si abia prin consecinta altora.
cu toate astea, simt regretul unei lipse, simt fiorii absenti ai minciunii, ii inteleg din afara si asa cum citind insula din ziua de ieri a lui eco pot sa ma simt un trup de piatra pe puntea scaldata de vantul sarat al marilor australe, tot asa pot sa ma transpun prin imaginatie in postura histrionica si tensionata a celui ce iubeste si insala. emotiile si satisfactiile complacerii in farsa dublei iubirii nu ma grabesc sa le dau de o parte cu un gest superior pentru ca stiu de mult timp ca intre moralitate si fericire exista o relatie mai mereu creata in mintea noastra si pe care mintea noastra o poate anihila in cinci minute fara remuscari si efecte secundare. si totusi nu o sa o fac.

eh, berea asta bulgareasca cu gust parfumat de detergent bag seama ca imi slabeste abilitatea de carmi pe firul epic in suvoiul liric, caci despre cu totul alt soi de dragoste imi propusesem eu a scrie, si anume despre o dragoste pe care o cunosc prea bine si care imi este foarte draga, daca suporta cuvintele noastre asa ceva.

am observat inca de pe vremea cand dragostea era pentru mine mai degraba un concept decat o femeie, caci dragostea in forma femeii am simtit-o tarziu, cand traisem deja aventuri teoretice sofisticate si naive, am simtit deci ca manifest o sensibilitate pentru dragostea scrisa sau descrisa. sigur, nu pretind unicitate sau macar originalitate, e plin autobuzul de muncitoare care sufera seara de seara cu eroinele telenovelelor turcesti. cumva asta conteaza ca de obicei putin in interiorul meu, caci faptul ca sunt si eu om ca toti oamenii nu ma face sa ma simt mai putin special ca om, ci dimpotriva, tocmai prin ceea ce imi este omenesc.

simtirea dragostei scrise trece insa cand e vorba de mine de simpla empatie si asta chiar as fi curios cumva sa aflu daca la fel se petrece cu toti ce din jurul meu sau doar eu si alti cativa, obisnuiti de mici sa substituim universul nostru cu universuri livresti, mai sublimate si mai simboliste si, in acelasi timp mai deschise prin puterea magica a polisemantismului cuvintelor, traim mai mult.

in sufletul meu, dragostea personajelor mele s-a amplificat mereu in dragostea mea, mi-am iubit iubitele eroilor mei desprins de orice gelozie a mea sau a lor, intr-un mod care ar fi ideal daca nu ar fi atat de visceral. am plans de atatea ori de atunci acelasi plansul pe care l-am plans cititind povestea lui filemon si baucis in legendele olimpului si ale copilariei mele. gasesc acum, la treizeci de ani, ca aceasta poveste este cea mai frumoasa poveste dintre toate cele care au fost spuse vreodata si toate celelalte povesti de dragoste sunt doar fire desprinse din ea, pe care le deapana oameni mai putin simpli si deci mai frumosi in final decat cei doi batrani din frigia.

in anii dintai, mi-a fost greu sa tin dragostea pentru femei ca nastasia lui dostoievsky doar in minte si cand am lasat-o sa se reverse in suflet, s-a transformat mereu intr-o tristete dulce amara fiindca nastasia, desi vie azi la fel ca in prima zi, este doar o amintire a ceva ce nu am cunoscut niciodata. nu are o materialitate prin faptul ca este un sentiment complet in afara unei istorii a mea, fara alta finalitate decat uitarea. e aceeasi tristete ce ma incearca inca atunci cand vad pe strada o femeie ale carei trasaturi imi spun imediat ca as putea-o iubi pana la capat, dar care traverseaza si se pierde in aglomeratie insotita de zambetul meu usor amar. nu iubesti mai putin sau mai sarac femeia de care te indragostesti pentru jumatate de minut pe strada, dar faptul ca o vei uita peste jumatate de ora sau imediat cum suna telefonul face din aceasta dragoste una pe care pana la urma vrei sa o eviti sau sa o arunci in trivialitate pentru a ii curma amaraciunea.

apoi, de ceva timp, am inceput sa dezvolt asocieri neasteptate si neintelese la inceput. acolo unde cand citeam despre dragostea altor oameni inghiteam emotiile intr-un interior gol si rezonant, unde acestea se pierdeau lovindu-se in ecouri din ce in ce mai slabe de limitele empatiei si ale memoriei mele, acum mi se intampla ceva minunat. dragostea pe care o citesc se transforma printr-un proces de o infinita si dulce tandrete in dragostea pe care o simt pentru ana. de fiecare data cand citesc povestea lui filemon si baucis, fie ca e pe o nava spatiala, in new york sau in rusia tarista, regasesc povestea noastra, e vorba despre noi, despre dragostea noastra, inevitabil mai puternica si mai aproape de mine decat orice conceptualizare sau empatizare. acolo unde altadata bucuria sentimentului profund era mereu umbrita de lipsa de profunzime a perspectivei si de inevitabilul sfarsit al povestii, astazi este imbogatita de faptul ca ne vom revedea vineri seara si ca, hei, pot sa te sun si sa te intreb ce faci.
e un cerc, in care toata dragostea ce se elibereaza din mine prin exercitiile ale mintii mele se indreapta catre tine, intarindu-se si astfel ajutandu-ma sa iubesc mai mult, mai in siguranta, mai fericit.
stiu ca am potential de filemon, in definitiv nu imi doresc nimic altceva, dar faptul ca in ultimul timp cumva se intampla sa am chef sa te sun si te iau in brate prin telefon atunci cand ma emotionez citind o carte despre doi oameni care se iubesc si mor este ceva neasteptat pentru mine, un soi de premiu intr-un concurs in care nu stiam ca m-am inscris.

imi doresc sa ajung intr-o zi sa pot sa scriu ceea ce simt in asa masura incat cel ce citeste sa simta, nu sa inteleaga despre ce vorbesc.

ah, sa nu uit. m-au impresionat pana la lacrimi doi batrani ce si-au tinut strans palmele unul celuilalt pana cand am reusit sa aterizam in mijlocul unui furtuni cu fulgere la viena.  radeau apoi privindu-si palmele umede in timp ce mie mi-au curs cateva lacrimi pe obraji uitandu-ma la ei tacut.

Written by ghelme

Iunie 20, 2010 at 11:05 pm

Publicat în Uncategorized

italian salesmanship

leave a comment »

si de ce altceva sa faci copii decat ca sa ai cui sa iti povestesti povestile.
si cui altcuiva sa iti povestesti povestile decat copiilor tai.
inteleg acuma, in sfarsit.

intr-o villa pierduta in linistea inflorita a campiei romane, sub o coasta de deal strapunsa de morminte etrusce, in timp ce astept sa mi se topeasca in limba carnea frageda si aproape cruda de vitel imbalsamat in balsamico si rozmarin, nu ma pot desprinde de conversatia celor doi italieni batrani de langa mine.
presata cu amintiri de odinioara, cand lumea inca avea „cuore”, cantecul limbii italiene picura dulce in mine si trebuie sa iau o gura de vin rosu si aspru de casa ca sa ma rup din vraja lui. ma doare ca „il padrone” nu vorbeste engleza, ca sa ii spun ca am citit ab urbe condita de trei ori si ca ce povesteste el prietenului lui mai umblat in lume ca el despre sabini, latini si romani stiu atat de bine si ca nu am avut niciodata cu cine sa depan aceste amintiri mai degraba ale intelectului meu decat ale mele.

ce apropiati suntem fara ca ei sa isi dea seama, desi mananc acelasi lucru cu ei la cinci metri de ei, ce bine stiu si simt ce vorbesc, felul amar in care se plang unul altuia ca ei, care au dat lumii intregi dreptul roman, astazi traiesc in italia fara justitie, printre banditti. infatuare trista presarata cu amintiri si metafore.

oaspetele casei ii vorbeste in engleza fiului sau despre maica-sa atunci cand gazda se indeparteaza sa aprinda lumanari in marginea gradinii, protejand cu o discretie absurda in forma intimitatile familiei pe care le dezvaluie mostenitorului prea imatur pentru a intelege altceva decat tonul de confidenta.
zambetul ce nu mi-l mai pot abtine a risipit demult orice indoiala, stiu amandoi ca inteleg si italiana si engleza, dar nu se sinchisesc de asta pentru ca sunt straniero, nu sunt de aici, nu sunt, deci.

cand se intoarce stapanul locului, invitatul schimba subiectul fara graba si marturiseste tristetea ce il cuprinde in timp ce bate italia in lung si in lat cautand villae si castele pe care sa le cumpere si vanda atunci cand vede locuri atat de frumoase si in care s-au ridicat case in felul celor vechi, dar care nu au nici o poveste. si nu o data intreaba proprietarul despre istoria locului si i se spun cifre, metrii patrati si kilograme de caramida. el nu vrea sa vanda metri patrati, asta nu este meseria lui, el vinde oamenilor care cauta povesti, nu ziduri. dar astazi nu mai e asa. si amandoi seniorii, pornind de la un specatacol postdadaist pe care l-au vazut impreuna, se intreaba de ce trebuie sa intelegem ce ni se intampla, de ce nu putem sa ne acceptam sufletul si sentimentele asa cum sunt si vrem mereu sa descompunem lumea in adevaruri in loc sa ii urmam pe dadaistii ce ne-au zis de acum o suta de ani ca nu e nimic de inteles.

vinul, parfumul florilor ce se catara pe marginile lumii noastre din spatele casei, fanul proaspat cules pe marginea autostrazii catre roma si faptul ca inteleg perfect o limba pe care nu o cunosc, minune pavelesciana ce nu inceteaza sa ma minuneze, ma inmoaie incet si ma umplu de melancolie. maine sau in alt loc, oamenii astia ar fi simpli in sensul plictisitor, superficiali, batrani, banali, dar aici si acum sunt fascinat si imi dau seama brusc ca am terminat de mancat si ca trag de vin asteptand sa rasara stelele peste campia romana.

Written by ghelme

Iunie 16, 2010 at 10:43 pm

Publicat în Uncategorized

taxi talks

with 2 comments

taxi as, aseara, din fata de la club control.

soferul de taxi: Unde mergeti,domnu´?
eu: Drumu Taberei
soferul de taxi: Aha, in Templul Fotbalului.
eu (surprins): Aaa.. E un templu al fotbalului in Drumu Taberei?
soferul de taxi (razand): Pai nu acolo joaca Marea Campioana?
eu (ironic): Pe cat a iesit Marea Campioana anu asta? Pe patru sau pe sase?
soferul de taxi (cu necaz): Dom´le, doua rele au distrus echipa asta. Democratia si lipsa de antrenament.
eu (razand): Sa ne concentram pe a doua cauza, va rog!

au urmat douazeci de minute de analiza comparativa intre echipe din fotbalul romanesc si international, mergand de la cimentul medgidia pana la manchester united. evident, habar n-aveam despre ce vorbea omu, dar tocmai ma deghizasem intr-un activist pentru o romanie curata la street delivery, asa ca eram in forma si m-am prefacut a fi un entuziast…

Written by ghelme

Iunie 13, 2010 at 11:51 am

Publicat în Uncategorized

Tagged with

husby inside kista inside stockholm

with 3 comments

ca de obicei in ultimele excursii, nu am avut idee unde ma duc exact. stiam ca trainingul e organizat de microsoft, asa ca am presupus ca va fi tinut in sediul microsoft care am presupus ca este in stockholm, prin urmare am ajuns la concluzia ca trebuie ca ma duc in stockholm.
„assumption is the mother of all failures” e legea a doua a consultantei * asa ca ar fi trebuit sa ma gandesc de doua ori la lantul suspect de lung de presupuneri, dar, pe de alta parte, nu conteaza deloc pentru ca am avut, ca de obicei, o succesiune de pasi clari de urmat ca sa ajung unde trebuie sa ajung, pasi care nu necesita sa stiu unde sunt, ci doar sa urmaresc cu atentie sa nu scap vreun reper.
spre exemplu, acum ma duc in olanda si am un mail de genul: din aeroport iei trenul de la linia 5 si cobori in statia der haagen centraal unde schimbi cu un tren spre ypenburg unde te dai jos si mergi pe langa calea ferata timp de 15 minute pana ajungi la un giratoriu unde faci stanga si vezi in fata un hotel cu o pasare mare pe el. acolo le spui cine esti si iti zic ei ce sa faci. e aproape ca o harta a piratilor, imi place sa fac pe emil si detectivii cat timp crima nu e foarte complicata. bine, curiozitatea m-a invins de data asta asa ca am verificat pe google earth si am descoperit ca o sa stau in nootdorp, care e o suburbie a lui haga. aaah, haga, der haagen, face sens cumva. sigur, cand mergi in concediu e cumva la fel, tot asa ai indicatii, doar ca stii clar unde te duci, ai cercetat pe internet cu sase luni inainte tot ce era de cercetat, in timp ce eu nu numai ca nu prea am idee ce e la capatul traseului, dar nici nu prea simt ca ar conta.

da´hai sa ne intoarcem la suedia. aveam sa aflu cand am ajuns la un ibis trist si mic inghesuit intre o benzinarie, un mcdonalds si o autostrada ca stau in kista, un dormitor al stockholm-ului. in ultima seara am aflat ca, de fapt, nu am stat in kista, ci in husby, care e un dormitor al kistei. ma rog, nu ca ar conta prea mult, dar a fost fun cum mi s-au dat peste cap toate reperele geografice abia formate si am descoperit ca nu numai ca habar n-am unde stau, dar nici cand am aflat, nu am inteles corect.

acum, stockholm e superb, am mers de doua ori cu un metrou rapid si ingropat adanc in pamant si m-am plimbat pe acolo, e foarte frumos, venetia nordului cum ar veni, pe paispe insule, marea patrunde in oras printre castele si biserici. ce sa mai,. oras imparatesc. actually, they were never an empire, always a kingdom imi zice sveinn aki, ok, ok, oras regesc, ce sa zic.. merita sa mergem in stockholm pentru turism, dar as recomanda sa o facem pe banii altcuiva daca e posibil. oricum, am retinut pentru data viitoare versiunea locala a lui buso turistico, respectiv a hop on, hop off tour boat. daca mergi vara si prinzi o vreme superba cum am prins eu, e de neratat. data viitoare.

experienta cea mai interesanta a fost insa pentru mine husby, adica micul cartier gen brancusi crescut in coasta kistei. primul lucru pe care iti sare in ochi este verdeata coplesitoare, ai senzatia ca esti in padure si te plimbi prin niste poienite unde, ce sa vezi, au crescut niste blocuri de patru etaje. intre blocuri lilieci si castani infloriti, in jurul blocurilor copaci vechi de sute de ani crescuti pe niste stanci care au fost ingenios ocolite si pastrate in interiorul cartierului. am iesit la alergat intr-o seara si dupa zece minute am iesit din oras in plin camp marginit de niste paduri si presarat de copaci infloriti. dupa alte cinci minute de alergat am observat ca merg pe un traseu care este de-a dreptul organizat, adica aveam indicatoare incotro sa alerg si cati kilometri mai sunt pana ajung undeva.

al doilea lucru pe care l-am remarcat cand mi-a trecut extazul naturist, a fost absenta aproape completa a suedezilor din peisaj. adica ce sa zic, nu era pustiu a la reykjavik, dimpotriva, lume pe strada cat cuprinde, doar ca nu suedezi. iranieni, turci, arabi, africani, chinezi si cati or mai fi fost si nu i-am stiut eu identifica dupa vorba, dupa port. m-am asezat sa beau o bere si aia de langa mine vorbeau ruseste, vizavi un cuplu se ciorovaia in turceste, cel mai natural mi s-a parut sa o sun pe ana si sa o intreb buna, draga, ce faci, cum mai e pe la cluj? ca sa rupem suspansul, in husby nu cred ca traieste picior de suedez blond si whateversson.
trei observatii interesante am desprins mai departe din situatia data. in primul rand, locul e suedez, blocurile sunt suedeze, planificarea lor e suedeza, totul e suedez, adica civilizat, curat, impecabil, prietenos, elegant, nestrident, de bun gust, verde. nu ma pot abtine sa ma gandesc cand vad actualii locatori cam ce fel de babilon colorat, zglobiu si alambicat ar fi iesit daca orasul ar fi fost construit de oamenii care traiesc astazi in el. asa, imi pare ca o scena desprinsa dintr-un roman fantasy. o rasa veche si inteleapta a locuit odinioara aici, a construit tot ceea ce vedem noi astazi si ne incanta ochiul si apoi, din motive necunoscute, a plecat, s-a retras in munti, in stockholm sau, in cazul exemplarelor feminine, pe malurile aurite de soare ale unei mari nu mai negre decat altele, dar cu siguranta singura cu o mamaie si un costinesti. ah, costinesti, ce departe esti..
am luat-o razna, dar ma intorc la ideea cu suedezii ce s-au retras din kusby. ei bine, nu au disparut de tot, mai sunt vazuti uneori trecand in goana bicicletelor de mare viteza, imbracati in costume de neopren ca niste snorkelisti profesionisti, fara sa se opreasca, fara sa te auda, ferindu-te cu eleganta dar asa, ca si cand i-ar deranja mai degraba ca te ating decat ca te lovesc.
in locul acestei rase magnifice, au venit barbarii din sud si din est, neamuri mai primitive, mai salbatice, ce se imbraca ciudat si, dumnezeule, fumeaza, barbarii au ocupat casele uriasilor de odinioara, au invatat cum sa foloseasca manerele, clantele, robinetele, microundele si ce au mai gasit pe acolo si imita astazi cu succes, eleganta, politetea si detasarea fostilor stapani ai locurilor, dar sunt sigur ca daca vreun maner de usa s-ar strica, s-ar vedea cu usurinta ca tehnologia avansata si straveche a fostilor locuitori este astazi necunoscuta si o improvizatie din doua carpe si o sfoara ar inlocui cu un succes estetic si functional modest opera lucratorilor in metal din vremurile apuse. bine, e reconfortant totusi efortul pe care il fac barbarii sa aduca in cat mai mare masura cu suedezii, ma face sa ma simt in siguranta cu toate ca din cand in cand se mai vede pe sub camasa de h&m cate un pic de africa profunda. si nu ma refer la igiena, ci la cultura.

si asa ajungem la o a doua observatie importanta. africanii impartasesc cu arabii si cu musulmanii in general, din cate imi dau eu seama, o cultura a statului asa, degeaba, aiurea, in grup. vezi de la jumatate de kilometru patru insi care stau degeaba pe un pod si n-ai nici un dubiu, nu iti trece nici o secunda prin cap ca ar putea fi suedezi. e acel aer de nu am nici o grija, nici nu prevad vreuna in viitorul oricat de indepartat si si daca as avea, nu mi-as da seama pentru ca n-am avut nici o grija niciodata si nu stiu cum ar trebui sa fie. desigur, e o iluzie, africanii au multe griji si probleme, poate cele mai multe daca stau sa ma gandesc bine, dar cumva, reusesc sa le puna deoparte, intr-un sertar al mintii si sa stea uite asa, degeaba, patru insi pe un pod care nici macar nu este peste un rau, ci peste un trotuar. sigur, exista un numar de variatiuni pe tema asta. magrebianul care sta pe bancuta in parc, cu o sacosa in mana si se uita la fantana fara sa se miste incepand de cand ma asez eu la masa si pana termin desertul (bere, nu prostii), cei trei turci care fumeaza narghilea in fata unui supermarket ce vinde pepeni din iran, cei sase negrii care fumeaza iarba in spatele statie de metrou si tot asa. e prima oara cand imi sare in ochi, prin contrast, acest stereotip si ma gandesc amuzat la sintesti (sic!) si la fenomenul drag mie al „iesitului la poarta” care e tot un soi de agregare din asta la povesti si pierdut vremea si care a transhumat la oras in forma babelor ce stau pe gardulet si scuipa seminte zi de vara pana in seara la intrarea in scara blocului. stiu si eu ce sa zic, o sa ma mai gandesc la obiceiul asta al arsului aiurea la comun si la ce ar vrea sa insemne el si de unde vine si de ce si noi il practicam. l-om fi luat de la turci oare?

si, ca veni vorba de turci, ultima si cea mai savuroasa revelatie care mi se produce imediat cum ma vad inconjurat de turbane, burkas si alte prosoape si cearceafuri este ca aicea, fara doar si poate, am sa mananc pe cinste. si da, sperantele nu imi sunt inselate la prima vedere, cele trei locuri de mancat din husby sunt toate specializate in kebab. intru salivand ca un lup din desene animate cu iepurasi in primul si cel mai dubios kebab palace si da, in continuare, este exact cum ma astept, oamenii dinautru sunt parca rupti din echipa lui galatasaray istanbul, rezerve. aaah, vreau sa mananc un kebab cum va place voua sa mancati imi zic in gand si „can I have an adana kebab. please” zic cu voce tare si tremurata. dar, stupoare, oroare, atrocitate si weapons of mass destruction, coechipierul lui hagi esuat in nordul cel rece si civilizat scoate din congelator doua chestii ca doi carnati, infasurati in hartie si le baga in microunde sa se incalzeasca. oh., mohamed si inshalah, faceti ceva, e gresit, voi nu vedeti ce se intampla, ce s-a ales de kebab in acest taram al zapezii. va isterizati din cauza unor caricaturi in danemarca, in timp ce o suta de kilometrii mai la nord o astfel de aberatie culinara si culturala trece neobservata si neprotestata. nu stiu ce sa mai cred, dar daca religia asta nu e buna nici macar sa pastrezeze complet segregate conceptele de kebab si microunde, eu zic un „nu, multumesc” categoric.
si acum ma doare sufletul cand ma gandesc la dezamagirea traita. si ii banuiesc pe suedezi ca s-au oripilat cand au vazut ca barbarii coc carnea la foc deschis, ca in padure si le-au dat peste maini. ura vesnica, cod alimentar suprauman, dati-ne inapoi germenii, toxinele, scrumul si gustul de ars autentic.

in fine, ca sa inchei ca aproape am ajuns la amsterdam si mi s-a facut foame, vreau sa zic ca, intorcandu-ma la unspe noaptea din stockholm intr-un metrou in care se amesteca toate rasele si credintele intr-un soi de turn babel postmodern si civilizat, m-am descoperit cuprins de regret si de invidie. m-am gandit la lumea noastra, bucuresteana, atat de plictisitor de omogena si stereotipa si mi-a parut rau, a nustiucata oara, pentru asta. macar pentru atata lucru ar trebui sa ii pretuim pe tigani, pentru ca fara ei am fi chiar o apa si un pamant toti.

* prima lege a consultantei este keep it simple.
evident, mie nu imi iese inca..

Written by ghelme

Iunie 7, 2010 at 6:33 pm

Publicat în Uncategorized

prea multa lumina, prea putina caldura

leave a comment »

oh, singuratate de hotel, cum te furisezi tu pe urmele mele, cum te ascunzi tu in coltul ochiului meu, cum astepti sa imi pun castile ce ma leaga de tom ca sa ma atingi cu degete de strigoi pe umar.
nu o sa ma intorc sa vad cine e, stiu ca nu e nimeni, stiu ca sunt singur aici, stiu ca in spatele meu nu sunt decat straini, alti straini sau aceeasi straini. straini.
dulce fruct amar in care ma scufund tinandu-mi respiratia pana cand imi dau lacrimile si opresc muzica sa pot sa trag din nou aer in piept.
melancolie draga, liniste de moarte in mijlocul autostrazii celorlalti, cum imi intorci gandurile mele inapoi spre mine pana cand reverbereaza si imi sparg tamplele
claritate de cristal a mintii, ce aproape esti tu de nebunie

Written by ghelme

Iunie 1, 2010 at 8:18 pm

Publicat în Uncategorized