ce'mi place mie

never let the truth spoil a good story

Archive for Mai 2010

palme umede de batrani

leave a comment »

Si cum n-as putea, va intreb eu pe voi care ma criticati atata pentru ca ma mir prea mult de mine, cum n-as putea eu sa ma simt ciudat si nepotrivit cand ies pe usa aeroportului cu geanta mea galbena in mana si ma asteapta un sofer serios, imbracat la costum, ce tine in mana o pancarta pe care a fost tiparit in prealabil (nu scris cum am facut noi pentru Mat, ci tiparit) „Herr Ghelmez“. Ziceti ce vreti, sunt la inceput si cand un austriac, adica aproape un neamt, ma asteapta impertubabil, ma intreaba daca sunt Herr Ghelmez si ma conduce la un Mercedes negru numai piele pe dinauntru, ma simt ca un impostor. Ma simt exact ca in filmele alea din al doilea razboi mondial cu spionul englez care vorbeste germana la perfectie si se da drept ofiter Wehrmacht, dar stam tot timpul cu sufletul la gura ca o sa-l recunoasca vreo fosta iubire interbelica pe strada si o sa inceapa sa-l strige: Richard! Richard!

Cam asa si eu. Vorba Anei, trebuia sa ma duc la om si sa ii zic: „Sorry, sir, but I grew up in a gipsy village and I would like to take a picture of you waiting so seriously for me with this nice Her Ghelmez stuff in your hand. Would you mind?“

In fine, maine, daca intru pe flow cand ma apuc de treaba, senzatia de impostura se va atenua si pana poimaine cand plec inapoi probabil se va transforma intr-un usor complex de superioritate cum mi s-a intamplat in Germania. Si tre sa o iau de la capat cu autocontrolul venind din capatul celalalt al exagerarilor. Of, greu e sa creezi iluzia ca esti echilibrat asa, ca om.

Ce e cel mai tare in toata povestea asta este ca habar n-am unde sunt. Firma la care am venit are sediul in Graz, am sunat si am intrebat de ce am bilete de avion catre Viena daca trebuie sa ajung in Graz si mi-au zis ca o sa lucram in sediul lor din Viena, adica din Wiener Neustadt. Eu am crezut ca asta e strada. Wiener Neustadt. In mercedesul mare si negru, insa, am inceput sa vad tot felul de indicatoare gen Viena incolo, WN Neustadt in partea ailalta. Viena atatia kilometri, WN Neustadt mai multi sau mai putini. A dracu strada mi-am zis in gand, dar nu l-am deranjat pe Herr Schoffer, ca sa nu imi stric imaginea de respectabil cu o intrebare a la Oana Ciobanu: „Buzau e in partea de sus a hartii sau in partea de jos?“ Una peste alta, singura certitudine pe care o am in momentul asta este ca sunt undeva la trei sferturi de ora de mers cu 120 la ora pe autostrada de aeroport, chiar la intrarea intr-o localitate, inconjurat de baumax, kika si alte magazine gen depozit. Atat. In zare vad doua turle mandre ale unei biserici. Acolo o fi centrul vechi al orasului? Acolo o incepe Viena? Oi fi in vreun cartier? Oi fi in vreun orasel? Habar n-am. Din cate imi dau seama, Viena ar putea fi cinci sute de metri mai incolo sau o suta de kilometri in partea cealalta. Sigur, am internet, deci as putea sa ma lamuresc, dar mi-am dat seama ca nu vreau. Beau o bere, scriu un text si habar n-am unde sunt. Ce bine!

Cu ocazia asta am inteles si de ce m-a dus neamtul sa stau intr-un oras frumos in loc sa stau aproape. Austriecii nu au fost atat de binevoitori si mi-au luat camera pe undeva pe langa biroul lor. Adica in mijlocul unui soi de militari shopping city. Tot ce stii de acasa e aici. C&A, Penny Market, Intersport, altele, toatele. Hotelul arata ca unele pe care le stiam eu cand mergeam de la Bucuresti la Arad in fiecare saptamana. Chiar cum intri in tara pe la Nadlac, sa traga si soferul obosit un pui de somn sa prinda puteri pentru drumurile romanesti. Si pentru altele, nu mai zic, ca poate citeste si mama. Oricum, pentru un hotel de tiristi, sa ai free internet este o mirare si o bucurie care imi pune tot soiul de intrebari. Una peste alta, am intrebat unde sa mananc si eu ceva si mi s-a recomandat cu caldura sa merg inainte si apoi o stanga si inca o stanga ce m-au dus fix intr-un epicentru al magazinelor ieftine, epicentru care se constituie intr-un cineplex cu bowling si pacanele. Of, of, mi-am zis in barba, amintindu-mi de terasele linistite din piatetele de poveste din Ladenburg. Dar mi-era foame si, cum probabil stiti deja, cand mi-e mie foame, planetele ar face bine sa se alinieze si universul sa conspire intru friptura, asadar am intrat intr-un restaurant australian si mi-am comandat o portie de cangur cu taitei. Sa fim bine intelesi, nu mi-am facut nici un moment iluzii ca ar putea sa imi placa, dar nu am rezistat sa nu imi comand cangur cu taitei pentru ca mi s-a parut ca suna pur si simplu prea bine. Tre zis aici si acum ca a fost o alegere grea intre cangur, crocodil, strut si baramundi. Baramundi si cangur au fost finalistii, dar, hei, cine vrea sa manance peste congelat adus tocmai din Australia?

PS1. Mi-a placut cu Tarom. Sunt aceleasi avioane ca la KLM si Lufthansa, totul e cam tot aia, cu exceptia faptului ca cineva iti spune buna ziua si la revedere si, cumva, asta m-a facut sa ma simt foarte acasa si, concomitent, sa ma enervez brusc pe toti oamenii carora le pute din principiu orice e romanesc. Chiar mi-a placut sa mi se spuna bine ati venit! Ma transform?

PS2. Decat sa ma dezic de articolul coehlian anterior, prefer sa il prezint cumva ca pe o punere in scena pentru articolul asta. Cu toate astea la articolul anterior o sa ma intorc de mai multe ori pentru ca exprima intr-un stil care ma enerveaza in primul rand pe mine ceva ce ma intereseaza foarte tare.

PS3. Am decis sa nu pun poze pe blog. Prefer sa va imaginati ce va povestesc.

Written by ghelme

Mai 25, 2010 at 9:25 pm

Publicat în Uncategorized

germania si altele

leave a comment »

Si uite cum am ajuns eu, copil sarac crescut la sintesti ce se juca cu submarine din sipci desprinse de pe solar cand nu il lasa ma´sa´mare  sa se duca la zgarlici cu tiganii sa ii invat pe nemti cum e cu  software-ul. E greu astazi sa simti astfel de miracole cand lumea e mai amestecata ca oricand, dar uite ca, totusi, stand in aeroportul din Frankfurt si asteptand sa ma culeaga cineva,  asta imi trecea prin minte. Cum am ajuns eu sa tin un training la nemti. Si nu despre valorile ortodoxiei sau despre cine stie ce trasnaie psihologica, ambele fiind optiuni asezate pe masa mai demult ca banii, foarfeca si oglinda pe tava la botez, ci despre calculatoare. Eu.

Privind de aici in urma, m-as astepta sa vad o istorie grea, nopti pierdute prin biblioteci, premii nenumarate la olimpiade pe tara platite cu sambete si duminici sacrificate pe culegerile lui petrica si inca unu cu nume de ciuperca pe care nu mi-l mai amintesc. Ce sa zic, daca am ajuns sa ii invat eu ceva pe nemti, si inca pe nemti dintre toate natiile, apoi trebuie sa  fi fost ceva dureri  si renuntari pe drum plus mult talent si inzestrare. Aiurea. Ma uit in urma si vad club a, fire, drinks, basket, pescuit, fotbal, bere, votca cu suc de portocale, sf-uri la kil si vreme pierduta aiurea la televizor.  Adevarul e ca nici nu imi dau seama daca nu m-am prea zbatut eu de lene, sau m-am zbatut, dar nu imi dau seama pentru ca mi-a placut.  Oricum, am avut devreme revelatia aia brusca si taioasa cand intelegi ca nu esti genial, numai ca in cazul meu nu a fost o deductie stralucita facilitata de maturitate precoce, ci, pur si simplu, am citit chestia asta intr-o carte a lui eliade si am realizat ca mi se aplica si mie. Sunt si eu un adolescent miop. Desi nu sunt miop. Nu inca.

Bine, sigur, traiesc  intr-o lume subiectiva, numai a mea, in care un training la nemti poate provoca astfel de meditatii despre drum si implinire pe care altii le au cand castiga un nobel pentru chimie. Imi place insa confortul universului meu in care, in anumite limite, aleg eu importanta lucrurilor ce mi se intampla, precum si discursul de multumire cel mai adecvat momentului.

De acord, o perspectiva obiectiva ar retusa un pic imaginea din debut, pentru ca, desi mi-am facut vacantele de vara printre tiganii romanizati si romanii tiganizati din sintesti, in celelalte 10 luni ale anului am copilarit si crescut intr-o casa cu carti, am citit de mic o gramada, am mers chiar si la olimpiade cu un succes modest, una peste alta, nu am fost un viitor tractorist de succes, ca prietenii mei de atunci costica, liviu si mari, care a esuat in IT printr-un capriciu al sortii. Bineinteles, daca imbratisam realismul cu ambele maini, ne putem intreba cu egala stupoare ce cautam eu, un viitor consultant, prin balotii de paie sau la furat de rasura cu toti mucosii aia. Si nu folosesc mucos in sensul literar, soft, jignitor usor condescendent, ci in sensul autentic, biologic daca pot sa ma exprim asa.

Ma gandesc de ceva timp insa la faptul ca mai important pentru un om este nu de unde vine, ci de unde se vede el venind. Pentru ca iti alegi drumul in continuare gandindu-te de unde ai plecat, nu in relatie cu puncte cardinale fixe si obiective. Eu m-am simtit inca de cand am inceput sa ma gandesc la asta ca venind de la sintesti si asta ma face sa ma raportez la lume intr-un anumit fel, ma face sa ii privesc pe ceilalti intr-un anumit fel si ma impinge spre a lua decizii intr-un anumit fel. Sigur, faptul ca nu am facut scoala generala din sintesti influenteaza mult alegerile mele, dar eu vad in mai mare masura experienta mea culturala in sensul cult ca pe un instrument ce modeleaza  devenirea mai degraba decat un factor ce o genereaza si intretine. Gasesc perceptia mea despre trecutul meu ca fiind mai semnificativa in ceea ce sunt eu azi decat trecutul meu.

Revelatia asta am avut-o la pachet cu o a doua.  Suntem ceea ce povestim despre noi celorlati. Am o sensibilitate pentru sentintele dramatice,  trebuie sa recunosc. Am descoperit asta intai cu cartile. Imi amintesc doar cartile pe care le-am povestit altcuiva. Mi-a luat ceva sa imi dau seama de acest adevar simplu si cand l-am inteles, am facut pasul urmator. Sunt doar ceea ce am povestit altcuiva. Pentru ca tot restul din mine l-am uitat. Nu s-a pierdut, e pe acolo pe undeva, ar putea fi dezgropat, dar l-am uitat. Cu cat povestesc mai des ceva din trecutul meu, cum ma rugam de mamaie sa ma lase si pe mine sa ma duc la groapa de gunoi sa gasesc jucarii stricate si aruncate sau cum jucam baschet sase ore pe zi in politehnica in timp ce eram in facultate de exemplu, cu atat imi amintesc mai usor aceste lucruri si le aduc inapoi in mine. Sunt mai sportiv sau, dupa caz, mai tigan. Si ma transform. Am vazut asta cu ochii mei pe mine insumi. Tinzi sa povestesti oamenilor din jur lucruri care ii intereseaza, care ii ating in vreun fel, care au legatura cu experiente similare pe care le-au avut ei sau, dimpotriva,  care sunt total contradictorii experientelor lor. Daca ma duc la pescuit si socializez cu un pescar batran de pe balta, o sa discutam despre pescuit si o sa ii povestesc cum prindeam carasi cu un bold indoit legat cu ata de cusut de un arac de salcam.  Daca m-as duce in fiecare zi la pescuit, trecutul meu s-ar remodela incet, incet, zecile de escapade cu sau fara succes ar fi mentionate treptat si repetat si as fi intr-o buna zi foarte la fel cu ceilalti pescari batrani de pe balta. Pasiunea mea pentru dostoievski sau pentru rugby s-ar usca si ar muri in final doar pentru ca nu as avea cu cine sa vorbesc despre asta.

Habar n-am, poate exista si oameni mai putini superficiali decat mine in privinta asta, de fapt sunt sigur ca exista. Dar eu nu sunt asa. Si atunci povestesc. Imi place, dar e in primul rand o nevoie. E o nevoie de a imi repeta mie insumi cine sunt. Pentru ca nu vreau sa ma uit. Mai mult decat atat, simt nevoia sa povestesc despre mine oamenilor cat mai diferiti cu putinta, pentru ca doar asa sunt incurajat sa povestesc lucruri cat mai diferite despre mine si sa fiu astfel cat mai eu insumi. Nu un pescar sau un baschetbalist amator sau un consultant sau un contabil. Acum, ca ma gandesc la asta, imi amintesc serile de vara de la tara cand povesteam tuturor copiilor filmele si cartile pe care le citeam. Doamne, imi amintesc acum cate filme si carti am povestit cand eram mic si nici nu imi vine sa cred ca am uitat asta, ma napadeste si ma deprima si ma bucur ca mi-am amintit si uite, am scris aici pe foaie si poate ca o sa imi mai amintesc. Tin minte cum m-a pus in dificultate un viitor inginer sintestean cand m-a intrebat daca laserul e o lumina foarte concentrata, atunci cum se puteau bate aia in razboiul stelelor cu sabii cu laser? Nu e ca si cand te-ai duela cu doua lanterne puternice? Doamne, ce intrebare buna, ce socat am fost si uite, noroc cu acest soc ca mi-am amintit cum le povesteam eu la poarta la mitzilica filme si carti.

In fine, m-am lasat cuprins de emotie si s-a ales praful de expozeul meu.

Hai sa zic si ceva de germania.  Cand esti consultant d-asta software cum sunt eu si mergi sa faci training la oameni, si mai esti si la inceput, te simti in permanenta ca si cand ai fi in vizita la niste matusi. Doar sa zici ca ai manca si se pune masa, doar sa casti o  data si vine cafeaua. Oamenii astia la care am fost au fost atat de draguti incat mi-au rezervat hotel intr-un alt orasel, pentru ca au considerat ca in mannheim, unde au ei biroul, e urat si nu am ce vizita, numai birouri si cladiri industriale.  De la un punct incolo, ai cam vrea sa nu ti se mai aduca prajituri, dar ti-e rusine si le bagi in servieta, ca doara oamenii s-au straduit atata ca nu se face sa refuzi.

A, si trainingul a fost  foarte bine, nu stiau engleza asa ca nu prea aveau cum intelege mare lucru oricat de bun as fi fost eu. Iar eu m-am straduit, am invatat cel putin zece cuvinte si ziceam in nestire  sehr gutt, danke, ja, ja, ja.  Oricum, a fost amuzant sa vad trei nemti cerandu-si scuze timp de o saptamana intreaga pentru cat de prost vorbesc engleza.

Written by ghelme

Mai 21, 2010 at 12:02 am

Publicat în Uncategorized