ce'mi place mie

never let the truth spoil a good story

Archive for Aprilie 2010

Islandezii, romanul si un vulcan care incepe cu Eyj…

leave a comment »

post generalist, pentru toate gusturile, scris la rugamintea ioanei

Am ajuns in Islanda cu cateva zile inainte de celebra eruptie vulcanica. Am fost angajat de o companie islandeza si m-am dus acolo sa imi cunosc colegii, inarmat cu niste cunostinte generale de pe wikipedia si multa curiozitate. Islanda e tara in care oamenii traiesc cel mai mult, distributia bogatiei este cea mai echilibrata si ofera cetatenilor cea mai mare egalitate de sanse din lume. Sau in primele trei, patru tari, oricum. Cam asta afli de pe net la o prima documentare.

Dupa prima zi de lucru, am iesit la o bere cu colegii. M-au dus intr-o piata centrala din Reykjavik si, pe drum spre bar, mi-au aratat parlamentul. Cand l-am vazut, le-am multumit in gand ca au refuzat sa ma relochez la ei. Parlamentul islandez spune totul despre Islanda. E o cladire frumoasa, sobra, intr-o piata superba si linistita, inconjurata de case traditionale. Mica. Foarte mica. Cat trei scari de la blocul meu din Drumu Taberei de mica. Da, e adevarat ce spunea o prietena, nici pe noi nu ne-a ajutat prea mult Casa Poporului sa reusim in viata si in Europa, dar parca totusi.. Abia cand am vazut cladirea parlamentului am realizat ce inseamna o tara de trei sute de mii de oameni raspanditi pe o suprafata cat Bulgaria. Sau credeam ca am realizat, pentru ca urma sa mai am niste revelatii in directia asta.

Dupa cateva beri cu colegi sau cu barmani anonimi si binevoitori, am inceput sa am o idee despre ce treburi obstesti framanta islandezul de rand. In primul rand criza, care e un soi de criza de tip scandinav, nu e ca la Bucuresti. Nu moare nimeni pe strada de foame, nu isi pune nimeni problema platii intretinerii din pensie sau bauturii din alocatia copiilor.  E o un soi de criza in principiu, teoretica, de televizor si politica externa. Da, a crescut pretul carburantilor, dar ei continua sa conduca niste tancuri de masini care consuma 15 litri la suta la drum intins. Da, au crescut taxele, dar oricum erau enorme si diferenta e greu de simtit. Da, sunt oameni concediati, dar oamenii concediati de care mi s-a povestit au decis sa profite de pierderea locului de munca pentru a face un MBA, un copil sau pentru a avea mai mult timp pentru ei insisi. Criza este, de fapt, asociata mai putin cu saracia si mai degraba cu jignirea imensa si revolta aferenta generata de englezi, care, din cate am inteles, au  invocat legislatia antiterorista pentru a bloca activele principalei banci islandeze. Se pare ca pe site-ul ministerului de externe britanic, pe lista neagra a terorii, intre Iran si Al Qaeda figura si LandsBankinn, o banca islandeza. Si mie mi s-a parut exagerat, dar islandezii au dezvoltat o usoara psihoza nationala pe tema asta. Am imbracat intr-o zi un tricou de rugby al echipei Angliei al carei fan sunt fara sa imi dau seama ce fac si apoi am simtit permanent nevoia sa subliniez ca trandafirul din piept n-are legatura cu Anglia, ca mie, de fapt, imi plac foarte mult florile. Am discutat si despre imigranti si mi s-a explicat ca, in general, islandezii s-au saturat sa le fure strainii joburile, dar cand am intrebat de ce toate cameristele de la hotel sunt asiatice si daca ei cred ca hotelurile angajeaza asiatice din pasiune pentru cultura orientala sau pentru ca nici un islandez nu are chef sa schimbe cearceafuri, am primit raspunsuri ezitante si vagi. Oricum, mi-am facut datoria de cetatean roman si am tinut o prelegere despre valorile imigratiei intr-o Europa tot mai imbatranita si mai comoda. Le-am povestit contradictiile dintre discursul politic si realitatea economica ce sunt iscate in Spania si in Italia de capsunarii nostri (our strawberry people). In fine, pe drumul asta presarat cu economie pentru amatori, s-a ajuns la filonul socialist care exista in majoritatea islandezilor. Oameni traiti intre Anglia si America toata viata lor, pastreaza iluzia socialismului ca idee minunata aplicata prost de alde Ceausescu si restul si incearca sa te convinga cat de rau e capitalismul. Pentru mine, subiectul socialism este echivalent cu a mai comanda o bere, poate chiar doua daca vin greu, si a incepe sa depan amintiri despre alimentara in care gaseam numai chipsuri din creveti vietnamezi, ce bine e sa ai bunici ca sa aiba cine sa stea la coada cand sunt parintii la munca si pana ies copii de la scoala ca sa-i inlocuiasca, cum imi explica mie mama cand eram mic ca gatul e partea cea mai buna din pui si alte astfel de povestioare care sa contextualizeze un pic socialismul si sa-l desprinda de aura utopica.

In fine, cam a treia sau a patra zi din expeditia mea islandeza, in timp ce ma indreptam spre birou cu capul usor tulburat de atata combatut socialism in seara precedenta, s-a intamplat sa prind zece minute de cer senin si sa observ cu stupoare ca langa Reykjavik sunt niste munti imensi si absolut superbi, ce arata ca in pozele de prin calendarele cu Austria si Elvetia. Vremea este in Islanda este cam asa: 95% din timp niste nori plutesc pe la nivelul etajului cinci, motiv pentru care majoritatea covarsitoare a cladirilor au patru etaje si ploua in fiecare ora cate zece minute. Din cauza norilor astora mi-a luat trei zile sa vad muntii de la marginea orasului. Mirat de descoperirea recenta, intru in birou si, la coada la cafea, sunt intrebat de un coleg daca e adevarat ca directorul companiei a aranjat o eruptie vulcanica special pentru venirea mea acolo. Rad politicos fara sa inteleg gluma, dar banui ca are vreo legatura cu eruptia precedenta care a avut loc cam cu o luna inainte si care nu a fost nici pe departe la fel de mediatizata. In birou, nimic nu pare iesit din comun, toata lumea vorbeste despre ceva, dar islandeza este, dupa parerea mea, ca si maghiara, o limba pe care daca nu o cunosti, nu iti da nici un indiciu. Poate se discuta ceva, poate sunt niste interjectii, poate au venit extraterestri si folosesc corpurile colegilor mei pana se obisnuiesc cu atmosfera terestra. Nu avem de unde stii pana cand nu se face jena cuiva si trece la engleza ca sa priceapa si vizitatorul de peste mari si tari. Aflu astfel ca o noua eruptie s-a produs, in alt loc decat unde era precedenta. Nu e neaparat mai mare, dar e mai complicata, deoarece are loc sub cateva sute de metri de gheata care, inevitabil, se vor topi. Nu e panica, doar eu intreb la fiecare zece minute pe cate cineva daca trebuie sa ma ingrijorez si rog frumos sa fiu anuntat din timp cand trebuie sa ma ingrijorez pentru ca nu sunt o fire foarte spontana. Oricum, principala grija sunt inundatiile, nu cenusa sau altceva, deoarece apa din gheata topita poate sa produca torenti pe versantii ghetarului. Asta suna cumva familiar si imi aduce aminte de acasa. Oamenii sunt insa foarte multumiti pentru ca echipele de interventie au actionat imediat, in timpul noptii, si au distrus deliberat niste portiuni din drum astfel incat sa protejeze podul de torenti. Asta nu mai suna familiar si nu imi mai aduce aminte de acasa.

Viata continua normal in Reykjavik, nu e nimeni pe strazi, dar nu pentru ca s-a dat alarma generala sau s-a declansat starea de urgenta, ci pentru ca, in general, nu e nimeni pe strazi. Orasul are 120 de mii de locuitori, dar eu am trait tot timpul cu impresia ca are maxim 30 de mii si se ascund toti de mine. Trece din cand in cand cate o masina, asa,  ca sa sublinieze senzatia de singuratate. Dupa vreo trei zile de la eruptie insa, incepe sa se arate un soi de isterie a turistilor si, in general, a strainilor. Pot sa inteleg destul de usor cum se strecoara printre noi panica, pentru ca si eu prind la hotel doar BBC si pe BBC e ca la televiziunile de stiri de la noi, urgie continua in bucle de timp de cate o ora. Intrebam meteorologul ce crede despre catastrofa, apoi oficialul de la British Airways, apoi oficialul de la Heathrow, apoi presedindele comisiei de transport din UE si apoi o luam de la capat. Groaznic, catastrofal, cenusa, fum, vulcan, racire climaterica, economia mondiala, companii aviatice distruse, mii de oameni sechestrati pe te miri unde. Ce ne facem, domnule?  Eu, de la locul faptei cum ar veni, incep sa ma ingrijorez, oare cum ajung acasa, oare ce ma fac, cat o sa raman pe aici. Televizorul ma face sa uit ca stau la hotel, mananc la restaurant, ma duc sa muncesc la birou, la o adica pot sa o mai duc mult si bine asa fara mari suferinte si ma arunca in bratele deznadejdii. O deznadejde neimpartasita de colegii mei, care, pe plan general se bucura ca i-au mai tras-o o data Angliei intr-o maniera spectaculoasa si dincolo de orice repercursiune, si in particular, ma tachineaza intrebandu-ma daca m-am interesat de chirie, recomandandu-mi de unde sa imi cumpar cort si amintindu-mi de eruptia lui Laki care a durat 2 ani ultima oara si a acoperit Europa cu un strat de cenusa care se pare ca a saracit lumea intr-atat incat a dus la revolutia franceza. De asemenea, sunt avertizat ca vulcanul nepronuntabil este unul mic, care erupe rar si putin si ca toata lumea asteapta in Islanda sa erupa Hekla, care e cu adevarat un vulcan activ si aia experienta, nu norul de cenusa al astuia care, oricum, nu se vede din cauza norului de ploaie mai devreme mentionat.

Traiesc complet schizoid; seara, la hotel, ma ingrozesc singur in fata televizorului de parca ar da Texas Chainsaw Massacre pe BBC, ziua, la birou, rad si glumesc cu colegii influentat de aerul lor foarte relaxat. Incet, incet, toata lumea incepe sa constientizeze ca noi, strainii, avem un stres si ne intreaba imediat cum ne aud vorbind in engleza daca suntem blocati pe insula. „ Are you stranded here?“. Ma urc in taxi, nu ma intreaba unde merg, ci daca sunt blocat. Ma duc la restaurant, ma intreaba daca sunt blocat. Ma duc sa beau o bere intr-un pub, ma intreaba daca sunt blocat. Ma duc la o agentie de turism sa rezerv un loc intr-un circuit turistic si, inainte sa apuc sa deschid gura, ma intreaba daca nu vreau o barca. O ce? O barca? Ce sa fac cu o barca, pacatele mele? Nu stiu, toata lumea se intereseaza in perioada asta de o barca, un feribot, un vapor, o cursa catre continent. Nu domnule, eu vreau un bilet de autobuz pentru circuitul cu gheizerul si cascada. Si, in plus, mi-au spus colegii ca fac cinci zile cu vaporul pana pe continent prin marile agitate ale Atlanticului de Nord. Depinde de barca, imi raspunde razand islandezul.

Undeva, pe o culme, intre gheizer si cascada, soferul si ghidul nostru turistic ne spune ca uite, de aici am fi putut vedea vulcanul, adica nu vulcanul, ci norul vulcanic. Din pacate, nu putem vedea norul vulcanic deoarece este innorat cu nori normali, de ploaie, cum avem si noi in Romania prin noiembrie. Nimic de povestit, deci.

Eu trebuie sa plec miercuri, dar deja nu se mai stie nimic, unele aeroporturi se deschid, apoi se inchid, se anunta o noua eruptie care nu mai vine. Intre timp, imi anunt colegii ca norul a ajuns si in tara mea si le transmit multumirile compatriotilor mei. Un fost coleg imi da un sms in care imi spune sa fac ceva cu norul. Primesc sms-ul de peste 100 de ori din cauza unei erori in retea. Ma duc intr-o sedinta de o ora si cand ma intorc am 26 de sms-uri cu „ne scapi de nor?“, chiar simt nevoia sa rezolv cumva, dar nu stiu cum. Marti dimineata imi e deja clar ca trebuie sa dau rufele la spalat la hotel pentru ca eu zbor prin Londra si daca e ceva sigur, e sigur ca nu se va putea zbura catre Londra miercuri. Cel care imi aranjase zborul vine si ma intreaba cat de tare imi doresc sa ajung acasa. Intrebarea e grea, daca zic ca imi doresc tare, o sa spuna ca nu mi-a placut la ei, daca ii zic ca nu ma grabesc o sa creada ca vreau sa stau pe banii lor la hotel. Mormai ceva nedefinit si contradictoriu si pasez responsabilitatea deciziei la seful meu. Se pare ca avem un contact la Icelandair care ne-a ajutat sa obtinem niste informatii mai de incredere decat ce apare la televizor. Prin Heathrow nu ma pot intoarce, dar putem schimba zborul prin Amsterdam, s-a zburat la Amsterdam din Reykjavik si si din Amsterdam catre Bucuresti, deci sunt sanse mari ca miercuri sa pot ajunge acasa. Mie imi surade chiar si ideea sa esuez in Amsterdam, imi vin imediat in minte cateva chestii de facut acolo daca am „ ghinionul“ sa raman blocat asa ca accept combinatia.

Miercuri la patru dimineata sunt in picioare, la sase in Airport Shuttle, la sapte ma asez la coada la check in. La sapte si cinci minute se anunta prin statie ca sistemul informatic este cazut si nu se mai poate face checkin. Anuntul e repetat din zece in zece minute. Din cauza ca lucrez cu sisteme informatice si mi s-a mai intamplat sa aud anunturi din astea care sa fie cumva legate de porcarii facute de mine, am mereu o senzatie de vinovatie cand se intampla asa ceva. Imi vine sa ma implic,  sa ma duc la ei sa vad daca ii pot ajuta cu ceva. Din pacate, nu e ca in medicina, faptul ca avem un consultant software in aeroport nu ne ajuta cu nimic in caz de urgenta, asa ca ma resemnez. Pana la urma, se descurca si fara mine si la noua jumatate sunt in avionul care trebuia sa decoleze la opt. Imi pun castile, pun un album superb al lui Brian Eno, ador prima melodie si adorm in fund pe scaun. Ma trezesc cand se termina albumul, ma enervez ca am pierdut frumusete de muzica, pun de la capat, ascult iar prima melodie si adorm din nou. Cand ma trezesc inchid ipod-ul ca e clar ca ceva nu functioneaza cum trebuie la el si in jumatate de ora aterizez in Amsterdam. Numai ce imi iau bagajul cand un politist ma extrage din grupul de pasageri pentru un control detaliat. Prima intrebare este de unde vin. Ii zic ca vin din Reykjavik si imi spune ca pot sa merg mai departe, controlul nu mai este necesar. Uneori merita sa fii un pic islandez.

Written by ghelme

Aprilie 28, 2010 at 4:03 pm

Publicat în Uncategorized

the turzi mission

with 2 comments

ora 12.00. suna telefonul. dana. ghelme, trebuie sa faci ceva, trebuie sa te duci la aeroport sa iei un cantaret la ora 2. si multe alte lucruri pe care nu le-am retinut pentru ca dormeam de fix 4 ore. pun ceasul sa sune peste 35 de minute si ma culc la loc.

ora 12.35. am mai vorbit cu cel putin patru persoane despre ce trebuie sa fac, fara sa acumulez in plus altceva decat informatia ca radu ma va insoti.  decid sa ma trezesc si sa vad ce e de facut.

ora 12.45. ies din dus si il sun pe radu. dude, tu stii cine e asta pe care tre sa-l luam? nu conteaza daca ai auzit de el, important e sa stii cum arata. nu, ok, i-ai scris numele, ok.

ora 13.10 il culeg pe radu care a scris turzi pe un a3 cum scriam eu in clasa a cincea cand porneam cu niste litere de parca foaia avea cinci metri latime si pe urma incepeam sa tai din font ca sa nu scriu pe banca

ora 13.30. primele intrebari nu intarzie sa apara. ce muzica ii punem in masina? nu exista decat un singur raspuns corect si il stiu. compilatia fgm. dap.

ora 13.45, in aeroport, radu se decide sa faca un pic de research. imi arata o poza cu un tip cu niste ochi tulburi de betivan. cauta si o biografie a lui pe net, gen sa avem despre ce discuta cu el in masina la intoarcere. nu gaseste nimic, al doilea hit pe google este cursa roman campia turzii. ii sugerez last fm. se uita pe last.fm si respiram usurati. da, exista pe last.fm. marturisesc sincer ca daca nu era pe last.fm ma duceam direct la masina/acasa/pat.  n-are biografie, are doar un stub, zice radu.

ora 14.00 avionul intarzie 35 de minute.

ora 14.20 eu iau a3-ul si ma postez la sosiri. radu si-a dorit dintotdeauna sa astepte pe cineva cu pancarta in mana, dar acum parca nu-i vine

ora 14.25. vine o tipa la noi tarand dupa ea pe cineva care arata la fel de rupt de context ca si mine si radu. buna, voi il asteptati pe turzi? eu il astept pe dan deacon. mie imi vine o idee. nu vrei sa facem schimb? al tau are macar pagina mai ca lumea pe last.fm? renunt la schimb cand realizez ca daca apar fara turzi o sa ma puna dana sa gatesc 3 saptamani la omnivore. nu sa gatesc, sa spal vasele, ma incurajeaza asistenta.

ora 14.30. apare dan deacon. radu se duce sa isi faca o poza cu el. ideea lui radu despre a iti face o poza cu dan deacon intr-un terminal de 100 de metri latime este sa il pozezi pe dan deacon de la 30 de metri peste si printre capetele unor oameni in timp ce el sta intors spre altcineva.probabil ca daca s-ar fi dus sa isi faca o poza cu el asa cum intelege restul omenirii chestia asta, s-ar fi bucurat omu sa vada ca nici n-a pus bine piciorul in tara si e asaltat de fani.

ora 14.35. intrebarile ne chinuiesc.  la ce canta asta? e cu chitari, cu contrabas, cu chestii d-astea? daca apare asta cu o ditamai chitara unde dracu o pun eu ca masina e mica. of.

ora 14.45. iese un grup care clar a venit cu air france. intre ei, un individ care incepe sa gesticuleze catre noi. ne indreptam catre el, dar radu cauta febril pe mobil poza si imi zice: dude, asta nu seamana cu turzi. eu ma uit la poza, ma uit la barbosul cu pricina si ii zic lui radu sa stea linistit ca il intreb. nu plec cu oricine. ma duc direct la el. are you turzi? no, I´m not turzi, I´m mat. I play with turzi. e dimineata, noi n-am dormit prea mult, nici cand ne-am culcat nu ne era bine, nu suntem neaparat in forma. il intreb inca o data. we are supposed to pick up turzi. are you turzi? no, I´m not turzi, but I play in the turzi band. aha, so turzi is a band, not a person. no, turzi is a person, but also a band and I play in that band. fara sa imi fie foarte clara toata povestea, decid sa fac un leap of faith si ii arat pe unde s-o luam spre masina.

ora 14. 55. cat am platit eu parcarea, radu l-a invatat sa spuna salut, scuze si multumesc. ii stric cheful si ii explic ca multumesc nu o sa reuseasca in veci sa spuna corect si mai bine nu se chinuie, ca o sa iasa ceva balmajit si noi toti o sa fim: quoi? il lamuresc ce e si cu confuzia cu turzi band vs turzi person. I´m not into music, I´m just the only guy which slept enough to be able to drive here.

ora 15.30 am facut conversatie, i-am aratat cladirile mai importante de pe calea victorie, da, toate cinci, i-am explicat care e treaba per ansamblu.

ora 15.45 cobor in piata natiunilor unite, intru pe strada aia care da la casa poporului  pe partea cu parcul izvor. iau stanga teatral de volan la semaforul de jos din coltul parcului, afisand casa poporului in toata imensitatea ei, ma intorc cu o privire de alain delon catre nonturzi si ii spun: in this building you´re going to play tonight. wow efectul care urmeaza face toti banii.

ora 15.50. intram pe poarta de la mnac. ii spun cu o voce grava jandarmului de la poarta ca am venit cu un artist care trebuie sa faca un timecheck. imi dau seama abia mai tarziu ca de fapt tre sa faca un sound check, dar nici jandarmul respectiv nu stapanea complet jargonul muzical, asa ca suntem deja inauntru. il avertizez  ca aici sunt niste reguli de securitate mai dure, dar nu e nici o problema, politia e ok, nu o sa avem probleme.

ora 15.55 facem controlul bagajelor la intrare. suntem opriti pentru ca nonturzi are un cutit in bagaje. il intreb. do you have a pocket knife in your bags? se uita lung la mine. no, I don´t have any  knife. insist. try to remember, they said they saw it on screen. it is ok, you´ll just have to leave it here and you´ll pick it up when you go. se uita in continuare foarte lung. no, but i just came from de airport, they wouldn´t let me in the plane with a knife. are dreptate francezul, imi zic eu si ma intorc spre jandarmi. tocmai l-am luat pe om de la aeroport, nu are cum sa aiba cutit la el, ca l-ar fi oprit acolo. poate a avut bagajul la cala si nu a fost controlat, zice jandarmul. si tu ai dreptate, ma gandesc eu si ma intorc pierdut catre nonturzi. acuma, asta nu voia sa recunoasca nimica, aia doar nu era sa ne lase sa intram cu cutite la noi, ce era de facut. imi vine ideea brilianta sa intreb in ce geanta e cutitul, ca poate isi aminteste artistul, are o anamneza, un soc, o regasire, ceva. politistii imi arata geanta care era evident geanta de umar a aluia si fusese verificata la aeroport, eu imi exprim neincrederea, moment in care ei realizeaza ca, de fapt, nu era geanta aia, era ailalta. si imi arata incriminator geanta de umar a lui radu care se decide sa aiba si el o prima contributie la toata sceneta si, cu o fata foarte mirata, pare sa isi aminteasca cum ca el ar avea un swiss army knife in geanta. ma intorc zambaret tot catre francez si ii zic relaxat. sorry, it wasn´t you, it is my friend, he has a knife in his bag.

ora 16.00 suntem la etajul 1 unde trebuie sa-l lasam in grija unui om numit tapu. eu nu-l cunosc, dar dana mi-a trimis numarul lui, radu il cunoaste, dar nu are numarul lui. desi stam unul langa altul, ne ia vreo cinci minute sa deblocam situatia. intre timp, nonturzi l-a vazut pe adevaratul turzi si pe colegii lui si vrea sa se duca sa ii ajute cu nu stiu ce. dar, nu, in nici un caz, dupa atata chinuiala, nu o sa te las eu sa te pierzi prin casa poporului. no, I´m sorry, we have to stay here until we find tapu, I have strict orders to deliver you to this guy, I will not let you roam around while you are in my care. after tapu takes over responsability, you can do whatever you like. but they are my friends, my colleagues, I want to help them with the instruments, se roaga el cu o voce plangacioasa, dar n-are cu cine. iritat ca am intarziat la masa, sunt dur si categoric. they will manage by themselves. we have to wait for tapu. din fericire, asteptarea ia repede sfarsit si nu pentru ca ne-am lamurit noi cum sa reunim cele doua elemente, numarul de telefon din mobilul meu si cunoasterea persoanei din mintea lui radu, ci pentru ca apare tapu chiar langa noi. sau ma rog, cineva care a zis radu ca e tapu, ca in ziua de azi tind sa nu mai cred nimic.

seara tarziu. radu vine la mine si imi zice, dude, hai sa mergem in fata, canta turzi, hai sa il salutam pe mat si sa facem friendly faces from the public.

seara si mai tarziu. il gasesc pe mat  fumand inghesuit pe scara si ii zic: I loved your music, I went to the girl who sent me for you and thank here that she  sent me for you and not for that dan deacon guy and I just want to say that I think you, guys, put the rock back into the rokolectiv. imi zambeste foarte larg si imi zice: man, that was exactly our plan, I´m so happy that you got it, music is all about this, thank you, thank you.

Written by ghelme

Aprilie 27, 2010 at 9:05 pm

Publicat în Uncategorized

interview with myself about catalin matei

with one comment

intrebare: cum ii explici cuiva care n-a fost la the ark cand a pus catalin matei muzica ce s-a intamplat acolo?

raspuns: nu poti

intrebare: merita sa scrii despre ce s-a intamplat acolo?

raspuns: da, pentru re:bucuria celor ce au fost acolo si a ta

intrebare: te-ai mai simtit asa vreodata?

raspuns: nu cred, nu imi amintesc oricum. probabil ca am mai fost asa de fericit, dar in alt context, nu legat de muzica.

intrebare: ai dansat?

raspuns: o, da! am dansat ca niciodata, am dansat treaz complet. eu tre sa beau vreo cinci sase beri ca sa incep sa dansez si, oricum, incep timid, dau din mana, bat ritmul cu piciorul pana ma ia valul. acum a fost altceva, am intrat in zona imediat, vorba lui dan deacon.

intrebare: mai ascultasei inainte catalin matei?

raspuns: doar ocazional, pe la prieteni.. nu pot sa zic ca imi formasem o parere, stiam asa de la lume ca e foarte ingenios in metoda si imi propusesem sa il vad si eu. oricum, imi place foarte mult cum scrie. dar nu m-a pregatit nimic pentru ce s-a intamplat acolo. mi se pare atat de neobisnuit ca m-am dus sa ascult un om pentru ca imi place cum scrie.

intrebare: ce ai fi facut daca nu veneai in seara aia la rokolectiv? privind retrospectiv, iti pare bine ca ai venit?

raspuns: as fi pregatit lansetele pentru un pescuit de dimineata la peris la crap la inginer albastroiu! da, sunt foarte fericit ca am fost acolo. la crap abia a inceput sezonul, oricum. mi-era si cam lene sa ma scol de dimineata, nici vremea nu era prea stralucita, asa ca am zis ” hai, dom´le, sa-l vad pe catalin matei”

intrebare: nu ti se pare totusi cam exagerata chestia aia cu masca in cap?

raspuns: nu, a fost foarte bine. mi-a placut ca masca nu a avut un mesaj, o idee transparenta. da, ok, poti sa zici ca era o transfigurare a mastilor romanesti traditionale daca vrei, dar poti la fel de bine sa zici ca e masca din scream uitata in microunde sau o paine pe vatra in care s-au inversat proportiile dintre drojdie si faina. eu iubesc gustul amar si faptul absurd, asa ca am acceptat imediat senzatia de degenerare fara sa imi bat prea mult capul cu ce era inainte ceea ce acuma s-a descompus

intrebare: totusi muzica nu ar trebui sa fie mai sobra, nu ar trebui sa sa impuna prin muzica, nu prin bizarerii ajutatoare?

raspuns: asta e intrebare de teoretician si nu are sens sa raspund eu la ea pentru ca, realmente, nu sunt din domeniu. ce pot sa zic este ca experienta in sine a fost extraordinara si nu ar fi fost asa fara setupul foarte elaborat si, in acelasi timp, simplu. cand a inceput, m-am simtit instantaneu in filmul the 13th warrior, cu antonio banderas. nu stiu daca l-ai vazut?

intrebare: te rog, nu uita ca am declarat de la inceput ca e un auto interviu. normal ca l-am vazut daca l-ai vazut si tu.

raspuns: asa e, scuze! deci, m-a dus imediat in padurile germanice cand se lasa inserarea peste palisadele satului si incep sa se vada umbre la liziera padurii. iata-ma pe mine, abia sculat dintr-un somn de frumusete plimbandu-ma plictisit prin fosta bursa de marfuri de vizavi de piata de flori din rahova, iata-ma, zic, cum sunt smuls si aruncat intr-o lume supranaturala a emotiilor ancestrale. down the rabbit hole, man, down the rabbit hole!

intrebare: ce gandeai in momentul ala?

raspuns: amurg, apus, saman, asfintit, ascuns, umbra, umbre, infiorare, negura,  sa ne apropiem unii de altii ca sa fim impreuna in noaptea ce vine, aici e bine unde este foc, dar la marginea poienii pandesc umbre. ma rog, mult spus gandeam, era asa, un fel de sentiment. mit, mist, mistic.

intrebare: nu ne zici nimic despre muzica?

raspuns: mi-a placut foarte mult. pe parcurs s-a mai risipit din efectul scenic dramatic si s-a desprins mai evident si mai curata muzica. sau ce era, ca toata lumea se intreba apoi ce fel de muzica e asta. bine ca nu am drame din astea, pentru mine a fost clar ce fel de muzica este. muzica de adunare si incolonare pentru o expeditie de o ora in noi insine ghidati de omul cu masca si ciucure in corn.

intrebare:..

raspuns: tre sa zic ca la un moment dat eram convins ca totul  o sa culmineze cu matei care desface mixerul sau la ce dracu canta el acolo si o ia incet pe calea rahovei in jos. si noi o sa ne luam dupa el, tropaind si dand din cap in urma lui, spre consternarea tiganilor florari de vizavi. eu m-as fi dus, eram atat de transfigurat incat as fi mers oriunde dupa el atunci. si nu cred ca as fi fost singurul. ca in underground cand se rupe insula si toti danseaza pe ea, cam asa ceva.

intrebare: lumea ce zicea?

raspuns: toti prietenii mei erau extrem de fericiti. e greu cand te simti asa sa explici. nu ies decat foarte tare, frate, nu imi vine sa cred, extraordinar, chestii din astea cumva descarcate de impact de folosirea prea frecventa. de acum o sa pastrez cateva cuvinte special pentru asa ceva, nu mai zic extraordinar la orice tampanie care imi place ca uite ca iti lipsesc cuvintele fix cand ai nevoie de ele mai mult daca le consumi aiurea. am retinut insa o coproductie a mea si a lui Henk: more suie paparude than the suie paparude themselves! mi s-a parut tare cum fix Henk a identificat filonul asta de suie paparuda, de dans pentru ploaie specific romanesc.

intrebare: erau si oameni carora nu le-a placut?

raspuns: nu stiu daca au fost oameni carora chiar sa nu le placa, dar erau oameni clar mai putin miscati ca mine care stateau prin spate si dadeau usor din cap. oricum, m-am dus la un moment dat sa imi iau o bere si am fost surprins sa vad ca e cineva la bar. stand tot timpul in fata, traiam cu senzatia ca toti oameni care au avut norocul sa fie in locul ala atunci sunt langa mine si fac fix ce fac si eu.

intrebare: ce nu ti-a placut?

raspuns: de pe la jumatate am inceput sa simt din ce in ce mai tare regret pentru toti oamenii pe care ii cunosc si care nu sunt acolo in acel moment. poate suna stupid, dar chiar simt asta si ma apasa. prima data mi s-a intamplat la nine inch nails la targu mures si am crezut ca e ceva incidental ce se leaga de experienta mea indelungata si complicata cu trent, dar uite ca si acuma am avut acelasi gen de depresie. trebuie sa invat sa ma controlez mai bine, pentru ca imi amaraste un pic experienta personala. bine cel putin ca acum am fost inconjurat de foarte multi prieteni.

intrebare: cum a fost dupa?

raspuns: platou. radeam cu lumea, dar nu mai simteam nici un chef sa mai ascult nici un pic de nimic nici acum nici niciodata. pana la urma m-am adunat si m-am dus si m-am zbantuit si la omar s care chiar mi-a placut. dar a durat mai bine de ora sa imi revina cheful sa ma gandesc sau sa discut despre altceva decat despre matei.

ultima intrebare: daca l-ai intalni acuma pe catalin matei, ce i-ai spune?

raspuns: catalin, vreau sa fiu prietenul tau pe facebook, dar nu stiu cum sa te gasesc ca sunteti vreo doua sute!

Written by ghelme

Aprilie 27, 2010 at 1:38 pm

Publicat în Uncategorized

recollection of rokolectiv

with one comment

Sinner DC – enjoyable, but no thrills

JuJu And Jordash – boring

Move D – boring (macbook music for macbook people)

Legowelt pres Nacho Patrol – great music for hotel lobbies and similar; to improvised to be really good; a sax twist

Rochite – wordless

Omar S – beautiful straightforward clean cut „hit me ‘cause I can take it” repetitive music

Turzi – the headbanging music of 2010, with a jim morrison-esque lead singer and a mad crew, they put the rock back into the rokolectiv and made me wanna pogo. let it be noted that I want to be a drummer in the next life.

Dan Deacon –  is this an electronically  distorted version of Ronald McDonald or a mad preacher of a seventh day adventist church leading his cult in a crazy american gym euphoria?  shopping mall entertainment mixed with A grade chaos music. I got into the zone only for the last two songs, but the zone was good.

The Ark – bad sound, average vibe

MNAC – bad sound, museum vibe, the eternal question about what the jandarms are thinking about all this

Overall – excellent!

Written by ghelme

Aprilie 26, 2010 at 10:16 am

Publicat în Uncategorized

random conversations

leave a comment »

Eu: O sa ploua si maine in halul asta?

Taximetrist plictisit: Nu, maine o sa fie frumos.

Eu sceptic: Esti sigur?

Taximetrist plictisit: Nu e niciodata doua zile la rand la fel.

Eu: Imi place foarte mult cum faceti pestele aici.

El: A, nuu, am inceput de vreo doi trei ani sa il gatim asa. De cand o ducem mai bine si  mergem in vacante in spania si portugalia. Cand am vazut ce fac aia acolo cu pestele pe care il cumpara de la noi, am inceput sa facem mofturi pe la restaurantele de acasa si bucatarii s-au conformat.

Eu: Dar care e modul traditional de gatit pestele la voi?

El: Il bagam intr-o oala si il fierbem doua ore cu cartofi si morcovi.

Eu: ….

El: Ca pe miel.

Eu: Si mielul???

Eu, tipsy dupa o combinatie de guiness cu bere islandeza si singaporeza, la 12 noaptea, sun la delivery: I would like to order a pizza, please!

Ea, o islandeza din ramura asiatica: Sure, sir. What pizza?

Eu: I don´t have a clue. Just a pizza. A normal pizza.

Ea: We have peperoni pizza and domino pizza and pizza with pinneaple. We have a lot of pizzas.

Eu: Is it hot?

Ea:  Sorry, sir?

Eu: Is it hot, like with chilli and stuff?

Ea: Which one?

Eu: Which one is hot?

Ea: Sir, would you like a peperoni pizza or maybe domino pizza?

Eu: I don´t care what is the name of the pizza, I just want it to be hot.

Ea: Ok, sir.

Eu: I really feel like having something hot right now.

Ea: Ok, sir.

Eu: I mean hot as in chilli hot.

Ea: Ok, sir.

Eu, cu satisfactie si speranta: Yeah, I can´t wait to have a hot pizza. Do you have hot sauce as well?

Ea: What kind of hot sauce, sir?

Eu: I don´t care, I just want one hot pizza with some hot sauce on it.

Ea: Ok, sir.

Eu: Hot as in chilli hot.

Ea: Ok, sir.

Written by ghelme

Aprilie 19, 2010 at 12:50 am

Publicat în Uncategorized

consideratiuni de pe tron

leave a comment »

– in islanda, doar turistii germani nu vorbesc engleza

– de fiecare data cand vad o fata draguta debarasand mesele in restaurantul unui hotel de 3 stele ma cuprinde o senzatie de usoara tristete. apoi imi zic ca e probabil studenta si asa imi revin.. sigur asta inseamna ca impartasesc prejudecatile  parintilor mei  despre ce joburi sunt serioase si ce joburi sunt de mana a doua, pentru cand te ratezi, dar tre sa platesti intretinerea. inainte sa ma simt prea vinovat pentru asta, ma consolez cu gandul ca prejudecata asta este destul de progresista in efect. nu ne putem permite ca societate ca tot mai multi dintre noi sa inceapa sa realizeze ca este ok sa fii bucatar sau tractorist.

– reykjavik arata fix cum imi imaginez eu un oras american semiparasit din midwest. toata lumea vorbeste o engleza fara cusur, sunt 7-8 cladiri peste 4 etaje, totul e imprastiat pe suprafete mari asa ca fara masina e un efort sa te duci si pana la chiosc, nu e nimeni pe strada, dar nimeni, nimeni. trec cate doua trei masini, apoi numai trece nimeni… infrastructura publica este impecabila, dar casele sunt cam paraginite, cu tencuiala rontaita pe la colturi. ma asteptam sa gasesc ceva care sa aduca cu copenhaga cumva, dat fiind cultura scandinava comuna, dar am gasit un hybrid intre calafat si anchorage. da, casele asa zis traditionale sunt din lemn si placate cu metal, cam cum am vazut eu prin filme ca sunt in canada, alaska si siberia. casele traditionale sunt traditionale ca stil, ca am trecut pe langa o mare groapa in pamant si l-am intrebat pe un coleg ce se intampla acolo si mi-a zis ca se construieste o casa traditionala. you know, like the other ones. am stat aseara la o bere si un beefsteak intr-un fastfood de langa hotel. neoane, radio cu muzica americana din anii 80, nimeni. cand am intrat, era un cuplu inauntru, pana am baut eu prima bere au terminat si au plecat si am ramas singur cu barmanul sa imi rontai friptura si sa imi beau berea privind aiurea pe geam catre o strada pustie peste care se lasa seara. seful meu mi-a povestit la o bere ce  fericit a fost el cand s-a mutat din oraselul in care a crescut in reykjavik pentru ca „aici sunt oameni pe strada, sunt necunoscuti, e altfel”. nu e chiar altfel, prietene, e un fel de altfel cam la fel. cred ca senzatia de singuratate absoluta pe care o ai cand mananci intr-un fastfood din reykjavik vinerea seara nu o poti atinge in bucuresti, oricat te-ai stradui…

– gastele salbatice sunt un fel de gugustiuci ai islandezilor, bantuie peste tot, le vezi pe trotuar prin mijlocul orasului, ma uit la ele si ma gandesc ce noroc avem noi ca ni se caca pe masini vrabii, gastele astea par sa aiba un potential infricosator.

– am fost la piscina nationala termala. mi-au dat un bilet gratuit de la hotel, dar cred ca oricum nu era mult intrarea. mi-a placut la nebunie. bazin cinstit de 50 de metri, plus o piscina separata pentru balaceala, adica cine vrea sa inoate, inoata, cine vrea sa se joace cu mingea o face separat. e super tare sa inoti la -2 grade, simti ca iti arde pielea cand iesi din apa… exista niste chestii care se cheama hot pots, sunt niste gropi in care bolboroseste apa. ai placuta la intrare: 38 de grade, 40 de grade, 44 de grade, dupa cum te tine. eu am intrat la 40 de grade, ca la 38 era plin iar peste 40 mi s-a parut ca nu e de mine. in vestiar erau un milion de afise prin care ti se reamintea ca este interzis sa intri in apa inainte sa te speli temeinic „without the bathing suit”. ai si poze, ca sa iti fie clar unde tre sa insisti cu clabucul. cand iesi, iarasi un milion de poze ca iti e interzis sa te duci unde ai hainele inainte sa te usuci complet. you really wanna see me naked, don´t you? primul gand e ce tare ar fi sa avem si noi asa ceva, la cinci secunde il urmeaza realizarea faptului ca la noi o astfel de psicina ar avea constant doua mii de suflete care isi dau coate prin apa.  aici erau vinerea la 7 seara  8 oameni in bazinul de inot si inca vreo 20  la joaca in piscina. unele lucruri nu le putem face nu pentru ca nu le-am putea face, ci pentru ca nu se pot face.

-tre sa ma pregatesc, ca vine ghidul sa ma ia sa mergem sa facem whale watching. 3 ore pe mare cu balenele si delfinii. yeey. in iunie fac si excursii de pescuit la cod, sper sa ma intorc cand trebuie aici..

Written by ghelme

Aprilie 17, 2010 at 2:02 pm

Publicat în Uncategorized